Religia a fost cea care ne-a despărțit

Ce poate fi mai frumos și mai simplu decât dragostea sinceră dintre doi adolescenți lipsiți de orice grijă cotidiană? Privesc pe fereastră cerul acoperit de nori, gata să toarne ploaia, de la masa mea pe post de birou, de unde mă străduiesc să înșir, în scrisoarea către dumneavoastră, trista mea poveste de dragoste.

Mereu când plouă sunt tristă, nemulțumită, veșnic arțăgoasă. Iar când e prea cald, am impresia că mă sufoc, nu suport pe nimeni în preajma mea, am impresia că-mi ia tot aerul de care am atât de multă nevoie.

Pe atunci, eram amândoi veșnic nepăsători, veșnic fericiți. Dacă ploua afară, era un motiv bun să ne băgăm în pat, îmbrățișați, ca să ne încălzim. Dacă era prea cald, eram și mai bucuroși pentru motivul care ni se oferea ca să facem un duș împreună. Iar dacă nu puteam, fiindcă erau părinții acasă, căutam un adăpost unde beam ceva rece sau ceva cald, după caz, și ne țineam de mână, trăind adânc clipa. Fiecare strop de ploaie nu era altceva decât o ofrandă trimisă nouă de către zei, în cinstea dragostei ce ne lega. Fiecare rază fierbinte de soare era pentru noi nici mai mult, nici mai puțin decât o amplificare a sentimentelor unice pe care le trăiam. Ce mai conta dacă, noaptea, luna era dodoloață ori numai un vârf de ac? Mă lipeam de el, și teama de necunoscut dispărea.

— știi bine că eu nu pot face așa ceva. Pentru tine este mult mai simplu. Mie îmi este cu desăvârșire interzis.

Au fost primele cuvinte, rostite de el, care au dus la despărțirea noastră… Ceea ce pentru el era considerat a fi imposibil pentru mine se presupunea că este absolut necesar. Cât de mult a greșit față de amândoi! și totuși, nu a făcut-o din rea voință, nici măcar din ignoranță. Fanatismul religios inoculat de la prima gură de ozon pe care a respirat-o când a venit pe lume – acolo era buba. Iar eu nu am fost capabilă să lupt împotriva acestei cruzimi pe care ei o numesc credință.

Eu sunt din Timișoara. Tot de aici este și Adel, dar ne-am cunoscut întâmplător, la Mangalia. El făcea un stagiu de pregătire practică în port. Eu pur și simplu pierdeam vremea pe la o rudă de-ale mele. Era luna mai, luna florilor și a dragostei, încă devreme pentru sezonul turistic. Mie îmi place foarte mult marea, aș privi-o zi-lumină și n-aș putea să mă plictisesc de ea vreodată…

Aveam aproape douăzeci de ani și iroseam timpul pe banii părinților. Terminasem liceul cu un an în urmă și, cum nu aveam nicio perspectivă pentru viitor, nici măcar dorința de a merge la vreo facultate, eram în căutare de Feți-Frumoși. în general, îmi ajutam părinții la minimarket-ul pe care îl aveau, fără însă a arăta prea mare interes ori dorință pentru munca prestată. Ei nu se supărau, îmi dădeau bani numai când le ceream, iar dacă voiam liber, chiar și pentru o lună, era de ajuns să le spun doar motivul. Indiferent dacă era o minciună sau o prostie, erau de acord. Așa am ajuns să plec la o verișoară la Mangalia, pur și simplu pentru că mi-a venit.

Vântul adia destul cât să alunge zăpușeala care vestea anotimpul estival. Valurile liniștite mângâiau nisipul, iar pescărușii planau haotic în căutare de hrană. Mă lăsam plimbată de vânt și de valuri, chiar și de pescăruși, fără nicio țintă, fără nicio căutare, până când foamea mă trezea din contemplare. Atunci luam drumul casei. S-a întâmplat de câteva ori, cam pe la aceeași oră, să trec pe lângă o terasă, aceeași terasă la care ieșeam seara împreună cu verișoara mea.

— Bună, Diana! mă saluta barmanul exact la fel de fiecare dată. Te duci la masă?

Câteodată, doar îi făceam cu mâna. Am observat, de câteva ori, la o masă, un tânăr care sorbea de fiecare dată dintr-un pahar mare cu limonadă. Mereu mă privea lung și stăruitor. într-o zi, bar-manul mi-a spus că tânărul respectiv era de-a dreptul îndrăgostit de mine și că voia să mă cunoască.

— Așa, și eu ce trebuie să fac?

— Să te duci la el și să te prezinți.

— Asta-i culmea! Dacă vrea să mă cunoască, să vină el la mine!

— E mai timid, dar vă fac eu prezentarea…

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii timizi. Nici eu nu sunt prea îndrăzneață, probabil de aceea mi-au plăcut bărbații siguri pe ei, care știu să se impună. Cu toate acestea, mi-a plăcut de Adel imediat ce barmanul ne-a făcut cunoștință. Are niște ochi mari și negri, foarte pătrunzători și sin-ceri, încadrați de niște trăsături fine, ușor asiatice. Era într-adevăr timid, dar i-am dat o șansă și s-a deschis repede în fața mea.

Am fost amândoi plăcut surprinși când am aflat că locuim în același oraș. Am ieșit de câteva ori împreună, ne-am plimbat pe malul mării, chiar ne-am ținut de mână și a rămas stabilit să ne revedem în Timișoara. Sincer, nu mă așteptam să ne revedem, eu în niciun caz nu l-aș fi căutat, dar el m-a sunat imediat ce s-a întors acasă.

Astfel ne-am îndrăgostit unul de celălalt. A fost cea mai curată și frumoasă poveste de dragoste pe care am cunoscut-o vreodată. Ne-am trezit că a trecut vara pe nesimțite, fără să ne pese de nimic. Atunci am aflat că Adel era musulman practicant, cu ocazia Ramadanului. în afară de faptul că, pe toată perioada, a fost mult mai reținut decât de obicei și nu am putut face dragoste, fiindu-i interzis, între noi nu s-a schimbat nimic.

Ne iubeam în asemenea măsură și în așa fel, încât toate poeziile din lume nu ar putea descrie sentimentul pe care-l trăiam. Cunoșteam câțiva musulmani, tătari, turci sau alte naționalități, avusesem chiar și câțiva colegi la școală. Deși credincios și practicant foarte serios, Adel era cu totul diferit de cei pe care-i cunoșteam eu. Era mult mai liber în gândire și respecta femeia la fel ca și omul occidental.

Odată cu trecerea timpului, dragostea noastră s-a aprofundat și toți se așteptau, dintr-un moment într-altul, să le comunicăm dorința noastră de a ne căsători. Noi doi nu vorbeam despre asta, dar nu ne doream nimic altceva decât să fim împreună pe vecie. Erau momente în care nu se poate spune că răceam relația, dar în care, ca să zic așa, ne îndepărtam puțin din cauza timpului pe care el îl acorda, fie că voia, fie că nu, Dumnezeului său, Allah. Eu îl înțelegeam și nu am spus niciodată nimic, am acceptat, chiar dacă au existat momente în care acest lucru mă afecta. Părinții mei îl plăceau, dar câteodată strâmbau din nas din cauza acestei diferențe dintre noi.

— Ia spune, m-a luat mama într-o zi la o discuție serioasă, voi vă gândiți la căsătorie?

— Vrem să o facem la un moment dat… Poate curând…

— și cum o să faceți atunci?

— 0 să vă anunțăm și o să vă lăsăm pe voi, părinții, să vă gândiți la asta.

— Nu mă refer la nuntă, mă refer la această diferență dintre voi, la faptul că el este musulman și tu creștină. Cum o să rezolvați problema? 0 să te convertești tu?

— Sincer nu mă tentează, dar, dacă va fi neapărat necesar, poate că am să o fac, nu știu sigur. Pentru mine, asta nu prea contează.

— Ar fi bine să vorbești cu el despre asta. Pentru tine nu contează, dar pentru el este foarte important. și atunci va fi foarte greu pentru amândoi. ție, crescută în legea creștinească, îți va fi aproape imposibil să accepți noile reguli ale unui practicant musulman.

— Dar putem trăi fericiți împreună fără să fie nevoie să ne schimbăm religia. Doar există atâtea cazuri…

îmi părea incredibil că mama gândea așa. Oare ea nu vedea cât de mult ne iubeam? Pe atunci, credeam că toată lumea care se uita la noi vedea numai dragostea care ne înconjura. Nu înțelegeam cum de nu vedea și mama acest lucru. Iar dacă-l vedea, cum se putea gândi că există ceva care stă în calea dragostei noastre?

Discuția de mai sus pot spune că am redat-o în amănunt. E ciudat cum în anumite momente ne amintim cu exactitate o discuție purtată cu mulți ani în urmă. Dar eu mi-am amintit de această discuție de multe ori. Nu m-am dus țintă la el, am lăsat să treacă ceva vreme, în speranța că va deschide el subiectul când va fi pregătit. Cum momentul nu s-a ivit și nici Adel nu a pomenit nimic, cu prima ocazie în care am vorbit vag despre căsătorie, eu am trecut la atac. Am încercat să fiu cât se poate de diplomată, cu un musulman practicant nu se poate glumi când vine vorba despre religie. Cu toată diplomația mea, cu toată drăgălășenia de care am dat dovadă, a fost mai țepos decât un arici.

— Nici nu se poate pune problema. Tu ești cea care trebuie să facă acest pas, clar! a zis el, răspicat.

— Cum vine asta, trebuie? Nu prea înțeleg… De ce musai eu?

M-am supărat pentru că vedea în acest fel lucrurile, dar am încercat să rămân calmă.

— știi bine că eu nu pot face așa ceva. Pentru tine este mult mai simplu. Mie îmi este cu desăvârșire interzis.

— Așa? și mie, nu? De ce este neapărat mai simplu pentru mine? Parcă ne iubeam atât de mult încât să nu conteze altceva pentru noi!

Discuția noastră a continuat și îmi amintesc că ne-am supărat tare. Pentru prima oară în aproape trei ani, de când ne cunoșteam, Adel a ridicat tonul, chiar pot spune că a țipat la mine. Ar fi fost de ajuns să îmi ceară frumos să fiu eu cea care își schimbă religia, eventual să rămânem pur și simplu așa. El, în schimb, a încercat imediat să îmi impună convertirea. Mai mult decât atât, s-a transformat într-o persoană pe care nu o cunoșteam…

Am lăsat baltă discuția, dar supărarea nu mi-a trecut. Nici lui, care nu considera că a greșit cu ceva față de mine. Pentru el era absolut normal și necesar ca eu să fiu cea care face pasul acela. Am lăsat să treacă timpul fără să mai vorbim multă vreme despre asta. Am căutat soluții; din punctul meu de vedere, se puteau găsi. Dar nu putea să-mi iasă din minte felul în care punea el problema, modul în care o trata și tot acest fanatism.

Următoarea dată, el a deschis subiectul. Nici de data aceasta nu s-a terminat cu bine discuția noastră. Cu acea ocazie, a încercat să-mi explice că pentru mine

nu există cale de întoarcere. Am început să-l privesc altfel. Ca pe un fanatic care este capabil să-și dea foc în fața lumii numai pentru a demonstra că are dreptate. A treia oara a fost și ultima.

— Nu înțeleg ce nu pricepi! a spus el. și nu înțeleg de ce te încăpățânezi. Nu vezi cât de greșită este religia voastră? Nu vezi câte lucruri rele se întâmplă din cauza creștinilor, câți oameni fac rău pentru că beau, câte boli există și așa mai departe?

Acesta era omul cu care doream să mă căsătoresc. Omul timid, educat, frumos, omul de care mă îndrăgostisem. Mă iubea în continuare la fel de mult, dar așa era crescut și, cu timpul, am înțeles că nu era nimic de făcut. Ori mă converteam și alegeam viața aceea necunoscută mie, viața plină de legi stricte și dure pentru o femeie liberă, ori puneam punct relației noastre.

Chiar și atunci când ne-am despărțit, nu a înțeles de ce fac asta. A suferit mult, poate mai mult decât mine, deși nici eu nu pot uita momentele minunate petrecute alături de el. Dar așa a fost să fie…

A încercat să se împace cu mine, nu doar o singură dată. Apoi, a ales calea întinderilor de apă numai pentru a fi cât mai departe de mine.

Uneori, îmi trimitea cadouri exotice, din țări cu diferite culturi. Erau de la el, dar nu mi le-a dat niciodată personal. A folosit mereu un curier, fără a lăsa niciun mesaj pentru mine. Numai amprentele sale cred că erau pe acele daruri, amprentele care mi-au lipsit mereu atât de mult, chiar și după ce am găsit un bărbat asemeni mie, care mă prețuiește și mă iubește.

în momentele mele de tăcere și însingurare, fără a ști ce se petrece cu mine, bărbatul meu mă respectă și nu mă deranjează. Sau poate doar eu cred că el nu știe ce se petrece cu mine. Poate că a trăit și el o astfel de poveste în tinerețe. Poate că sunt mulți asemeni mie. Păcat…

Viața e mult prea scurtă, nu ne putem permite luxul de a pierde, dintr-un motiv atât de stupid cum este cultul religios, o dragoste pură, o dragoste eternă. Care religie este mai presus decât cea a dragostei?

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE