A revenit mult prea târziu în viața mea

Horațiu vorbea și glumea întruna când era cu prietenii. Niciunul dintre prietenii lui nu concepea ca Horațiu să lipsească de la vreuna din petrecerile lor. Horațiu era sufletul petrecerilor, Horațiu îi distra până la ziuă și râdeau cu gura până la urechi de poantele lui, care izvorau fără pauză. Nimeni nu avea o imaginație atât de bogată ca Horațiu.

— Ar trebui să te faci scriitor! i-a spus profesorul de engleză, scrii cele mai fru-moase referate, sunt uimit de fiecare dată și-mi face mare plăcere să le citesc.

Horațiu a dat admitere la Jurnalism și a intrat. și-a făcut prieteni noi, nu i-a uitat nici pe cei din liceu și a continuat să fie sufletul petrecerilor până ce unul câte unul ceilalți s-au așezat la casele lor. Se mai vedeau din când în când, dar mult mai rar, căci unii aveau deja copii, alții aveau un program foarte încărcat, doar Horațiu ajunsese jurnalist și, cum scria cu atât de mare ușurință, nu ducea lipsă de timp liber. Nu se gândise să se însoare, pentru că Horațiu avea un secret: când se simțea atras de o fată, de o femeie, parcă i se încleșta limba în gură și amuțea de tot. Prietenii lui s-au amuzat când i-au aflat secretul, dar pe urmă s-au convins că Horațiu nu exagerează. Unii dintre ei au încercat să-i găsească o pereche, dar când Horațiu ajungea față în față cu femeia care-i era prezentată, se bloca și nu mai scotea o vorbă. Prietenii s-au sfătuit, l-au trimis la un psiholog, a făcut terapie, zadarnic însă.

— Lasă, măi Horațiu, că, atunci când o fi să fie, o să ți se descleșteze limba, i-a spus Claudia, una dintre fetele care îl plăcuseră și se măritase până la urmă cu un prieten de-al lui.

și s-a dovedit că ea, Claudia, a avut dreptate. într-o bună zi, Horațiu se plimba cu bicicleta prin oraș, iar într-o intersecție, o șoferiță fără experiență, l-a „șters” cu mașina ei nouă și l-a dat de-a berbeleacul. Speriată, a oprit în mijlocul intersecției, blocând toată circulația, și s-a repezit să vadă dacă nu e rănit. Din fericire, Horațiu se alesese doar cu niște julituri, dar femeia a insistat să-l ducă la spitalul unde lucra ca medic rezident. I-a făcut radiografii, i-a dezinfectat rănile, l-a bandajat și s-a oferit să-l con-ducă acasă. El a acceptat dând din cap, emoția pusese deja stăpânire pe el, iar când erau în mașină, femeia l-a rugat:

— Să nu reclamați la Poliție, vă implor! Am luat carnetul de puțină vreme, dar mi-e o frică teribilă la volan și când mi-e lumea mai dragă mă blochez. Am nevoie de mașină, trebuie să ajung la spital la ore imposibile, iar dacă rămân fără carnet, m-am nenorocit. Sunt sigură că o să scap de trac și o să îmi revin, am doar nevoie de puțin timp.

El a privit-o înduioșat și a negat din cap. Mâinile îi erau umede, buzele îi tremurau ușor… îi era imposibil să articuleze vreun cuvânt.

— Unde locuiți? Unde să vă las? Horațiu a făcut un gest cu mâna, cum că vrea să-l lase lângă trotuar, să-și continue drumul cu bicicleta. Ea s-a opus și l-a întrebat din nou unde locuiește, iar el i-a scris pe un petic de hârtie adresa.

— Nu puteți vorbi? Aoleu! Nu cumva v-ați lovit la cap? Parcă am văzut că purtați cască de protecție… La cap nu m-am gândit…

— Nu, nu m-am lovit la cap, sunt puțin speriat, a reușit să articuleze Horațiu. 0 să-mi treacă, nu vă neliniștiți.

L-a condus până în fața blocului, a dat să plece, dar s-a răzgândit.

— Locuiți singur? Există vreo femeie în viața dumneavoastră?

— Nu, nu, locuiesc singur.

— Doamne, cum pot să vă pun aseme-nea întrebări! Voiam să vă spun că aș vrea să mă asigur că sunteți bine și aș urca să vă mai supraveghez puțin, în calitate de medic, firește. Mai ales că spuneți că sunteți cam confuz. Diana P. este numele meu, îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme!

Au urcat împreună, Horațiu a descuiat ușa, iar Diana s-a dus țintă la baie și lui Horațiu i s-a părut că o aude vomând.

— Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat-o prin ușă.

— Nu, nu, nu vă faceți griji! îmi revin, a fost primul meu accident, sunt puțin șocată.

Au petrecut restul după-amiezii împreună, doftoricindu-se și încurajându-se unul pe altul. Limba lui Horațiu s-a dezlegat, emoția l-a părăsit și a înce-put să se simtă în largul lui în prezența Dianei, de parcă o cunoștea de când lumea. Spre seară, ea i-a spus că trebuie să plece, că a doua zi dimineață trebuie să ajungă la spital foarte devreme. El a condus-o până la mașină, au făcut schimb de numere de telefon și s-au despărțit. Când a urcat din nou în apartament, Horațiu a început să țopăie de fericire, nu-i venea să creadă că a reușit să se poarte normal în prezența unei femei care îi plăcuse și i-a mulțumit bicicletei că l-a ajutat s-o cunoască pe Diana.

Pe urmă, relația lor a mers de la sine. Horațiu o aștepta pe Diana la ieșirea din spital și, la început, a învățat-o să con-ducă mai bine și să fie mai relaxată la volan. După câteva luni, Diana s-a mutat la el, iar Horațiu a început s-o prezinte prietenilor și, în cele din urmă, a dus-o și la părinți. Toată gașca lui de prieteni se bucura nevoie mare, cei mai mulți își pierduseră speranța că Horațiu își va găsi aleasa și va reuși să-și depășească handicapul.

Diana era un medic foarte conștiincios, muncea pe rupte, voia să se specializeze în pediatrie și, cum îi plăceau enorm copiii, visa să aibă copii. Horațiu a cerut-o de soție, într-o poieniță, îngenuncheat în iarbă, iar inelul îl ascunsese într-o scorbură. Diana a fost entuziasmată de cererea lui atât de originală, a spus „da” și apoi au stabilit data cununiei civile. Diana trebuia să-și dea examenul de rezidențiat, așa că nunta rămânea să o facă după aceea, nu era nicio grabă.

Cu două zile înainte de cununia civilă, când s-a întors acasă, Horațiu a găsit un bilet. „Nu mă pot mărita cu tine, iubesc alt bărbat. Iartă-mă! Nu mă mai căuta!” Bietul Horațiu a înlemnit. Nu-i venea să-și creadă ochilor. A sunat-o pe Diana pe mobil, dar i s-a spus că „numărul nu e alocat”. S-a dus la spital, dar Diana nu era de găsit. 0 asistentă între două vârste l-a zărit buimac pe culoar și s-a apropiat de el.

— Diana nu mai lucrează la noi. A iscat un adevărat scandal. I-a stricat casa șefului secției de pediatrie. Soția lui, care e medic aici, a chemat Poliția… Ce circ a fost! Au plecat amândoi cu coada între picioare. Nimeni nu știe unde. Domnul doctor are un frate în străină-tate, e foarte posibil să se fi dus la el. Sunteți un om cumsecade, vă știu din vedere, vedeți-vă de viață, uitați-o, e îndrăgostită până peste cap de domnul doctor, și el de ea, oricum nu avea rost… Poate e mai bine că s-a întâmplat așa… Bietul Horațiu privea în gol des-cumpănit. încotro s-o apuce? Cui să-i ceară ajutorul? și a venit la ușa mea, la colegul lui de bancă din liceu, singurul burlac. Era desfigurat. Nu mi-a putut spune imediat ce i s-a întâmplat, dar mi-am imaginat că trebuie să fie vorba de Diana. Părinții lui erau bine sănătoși, el nu avea probleme la serviciu, ba chiar dimpotrivă, îl iubea toată lumea în redacție.

în prima seară, i-am dat să bea. L-am îmbătat și l-am culcat. N-am știut ce altceva să fac. Mi-am luat liber de la școală, oricum aveam puține ore în ziua aceea, și m-am ocupat de el. L-am băgat sub duș, l-am hrănit, am stat împreună la o cafea. Abia spre seară a început să-mi povestească.

— Era prea frumos să fie adevărat! Mai bine îmi vedeam de treabă! Nu știu să mă port cu femeile! Probabil că am plictisit-o! Am sufocat-o cu dragostea mea! Am stiut că asa se va întâm-pla!

— Nu mai vorbi prostii! i-am spus. Orice om are parte de dezamăgiri în dragoste. Nu ești nici primul, nici ultimul. Așa a fost să fie! Găsim noi alta, nu-ți face griji!

— Nu înțelegi! Diana era viața mea! Am simțit asta de când am văzut-o.

— Dragostea cu sila, știi și tu, nu se poate! Câte fete nu au suspinat după tine! Nici nu ți-a păsat!

— Ce vrei să spui? Că am meritat-o?

— Nu, Horațiu, vreau să spun că inimii nu-i poate dicta nimeni. Sunt sigur că Diana n-a vrut să-ți facă rău, dar inima i-a luat-o razna… Trebuie să treci peste asta și să-ți viezi de viață.

Horațiu m-a ascultat într-un fel. S-a cufundat în muncă. A evitat însă orice relație serioasă cu altă femeie. Timpul au trecut pe nesimțite și, întâmplător, printr-un prieten comun, am reușit să aflu ce se întâmplase cu Diana în ultimii 25 de ani. Plecase într-adevăr cu domnul doctor în străinătate și s-au angajat după un timp amândoi la un spital, el ca medic, ea ca infirmieră. Lucra în ture, se ducea și la tot felul de cursuri, să-și poată face și ea meseria.

După vreo doi ani, domnul doctor a părăsit-o și s-a întors la nevastă și la copii, în România, iar ea continuat să muncească, nu s-a dat bătută. A cunoscut acolo un alt medic, un sârb, s-au căsătorit, au făcut doi copii, numai că sârbului îi plăceau băutura și femeile. Când Diana a început să-i reproșeze că nu o ajută, că nu aduce destui bani acasă, că își petrece nopțile cu tot felul de femei dubioase, sârbul a început s-o bată. I-a fost rușine să se întoarcă în țară, a cerut ajutorul Poliției, a divorțat și s-a mutat în alt oraș. Făcea gărzi multe, ca să îi ajungă banii să-și crească cei doi copii. I-a dat la grădiniță, pe urmă la școală, iar după ce au terminat liceul, fata s-a dus mai departe la facultate, iar băiatul s-a angajat, să câștige bani. Din fericire, era un foarte bun negociator și, după ce a lucrat ca îngrijitor la un stadion, încetul cu încetul și-a făcut loc în lumea sportu-lui și a început să se ocupe de recrutarea tinerelor speranțe din școli. Câștiga bine și își ajuta sora și mama.

După ce fiica ei s-a căsătorit, Diana s-a gândit să se întoarcă acasă. Copiilor ei le mergea bine, nu trebuia să le mai poarte de grijă, iar ea tânjea tot mai mult după meleagurile natale. S-a stabilit în comuna din care erau părinții ei, ca medic da familie.

Oricum, comuna nu mai avea medic de multă vreme. Uneori, mai venea la București, la câte o conferință a medicilor de familie, să se mai pună la curent cu ce se întâmplă în lumea medicală.

Pe vremea când locuia la Horațiu, mă mai suna uneori să stăm de vorbă, s-o sfătuiesc cum să se poarte cu el, cum să-l ajute să-și deschidă sufletul. M-a sunat și într-o zi când a venit la București. Nu știu de ce, dar nu m-a surprins prea mult să-i aud glasul. Ne-am dat întâlnire în oraș și m-am bucurat să constat că nu era prea schimbată, deși trecuse de jumătatea vieții.

— Ești tot burlac, Tudore?

— Tot. Unora așa le e dat! Sincer să fiu, mi-a fost teamă să nu devin ca părinții mei, care au stat împreună pen-tru copii, dar ajunseseră să se urască sin-cer. și-ar fi scos ochii, dacă nu eram noi.

Numai că eu și sora mea am simțit tot timpul ura dintre ei. Așa se face că sora mea s-a călugărit, iar eu… sunt umărul pe care plâng toți prietenii la nevoie. Nu-mi displace, trebuie să recunosc, că le pot fi de ajutor.

— și Horațiu a plâns pe umărul tău?

— Nu l-ai uitat, nu-i așa?

— Cum aș fi putut să-l uit, cum aș putea să uit cât rău i-am făcut? Dacă ar ști prin câte am trecut, s-ar simți răzbunat!

— Nu cred, Horațiu nu se bucură niciodată de răul altuia.

— Ce mai face?

— Scrie! Colindă lumea, muncește și face glume, ca pe vremuri. A rămas un bufon care cu un ochi râde și cu unul plânge. E sufletul petrecerilor și acum. Iar copiii prietenilor noștri îl adoră. E nașul multora dintre ei. Care cum se ceartă cu părinții dă fuga la Horațiu.

— S-a căsătorit?

— Tu ce crezi?

— Crezi că ar accepta să mă vadă?

— Nu știu. Nu-mi dau seama cât de rău i-ar face, nu mă băga la mijloc, nu aș vrea să-mi rănesc prietenul.

Nu i-am spus nimic lui Horațiu despre vizita Dianei. Peste câteva zile, m-a sunat și a trecut pe la mine.

— Cu cine crezi că m-am întâlnit prin oraș? Cu Diana… în prima clipă, am vrut s-o evit, să mă prefac că n-o recunosc. Pe urmă, m-am răzgândit. Cred că ea nu mă văzuse. Părea preocupată, mergea cu privirile în pământ. M-am întors din drum și m-am dus după ea. A izbucnit în lacrimi când am început să-i vorbesc. E neschimbată… Doar câteva riduri discrete. Ne-am dus la o cafea și am depănat amintiri. Mi-a povestit despre copiii ei… M-a rugat s-o iert. I-am spus că am iertat-o de mult. M-a întrebat dacă aș putea s-o reprimesc în viața mea. N-am știut ce să-i răspund. I-am spus că am nevoie de timp, că trebuie să mă gândesc. S-a ridicat și a plecat, a dispărut în mulțime, iar eu n-am alergat după ea. A revenit mult prea târziu în viața mea. Cred că mi-e mai bine așa cum sunt…

Am decis să nu-i spun nimic prietenu-lui meu despre vizita Dianei. în definitiv, e viața lui, iar dacă el a decis că-i e mai bine fără ea…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE