Suferința fetiței noastre ne-a adus din nou împreună

Grea zi! șeful meu tocmai hotărâse să ținem o ședință, și asta chiar la finalul programului, în timp ce eu nu știam cum să ajung mai repede acasă. După aproape zece ore de muncă, de-abia așteptam să scap.

— Vin imediat, dar vreau mai întâi să o sun pe fiica mea, pe Ina. Vreau să văd dacă este acasă… i-am spus.

— Sigur că da. Familia este mai importantă decât orice pe lume! și eu o sun pe nevasta mea de două ori pe zi. După ce termini, te aștept în sala de ședințe.

Acasă, după ceva minute de așteptare la receptor, a răspuns mama mea.

— Cum stau lucrurile pe acolo? am întrebat-o eu. A venit Ina de la școală?

— A venit, dar a plecat.

— Unde? am întrebat eu repede

— Cum unde?! La joacă.

— Dar lecțiile și le-a făcut?

— A tot scris ea prin caiet ceva, dar n-am avut vreme s-o verific.

școala e importantă, dar într-un fel mă bucuram că mai ieșea și ea să se joace, mai ales fiindcă trecea, ca și mine, prin clipe deosebit de grele. Tatăl ei, Radu, ne părăsise cu o jumătate de an în urmă pentru o altă femeie.

Fiind șofer de tir, era plecat mai tot timpul, așa că, încetul cu încetul, ne înstrăinaserăm unul de altul. Când nu bătea șoselele, era mai tot timpul frânt de oboseală, dormea aproape toată ziua. Dar cred că motivul real al răcelii ivite între noi era unul profesional: eu avansasem destul de mult în agenția de turism la care lucram, iar el se simțise complexat de succesul meu. Nu spusese nimic despre promovarea mea, uneori doar mă lua peste picior („Doamna directoare, e gata masa?”), însă simțeam din întreaga sa atitudine ceva ce semăna cu invidia. Avusese probabil impresia că nu mai era la înălțimea statutului meu, și de aici n-a fost decât un pas până la consolarea pe care a găsit-o în brațele Mihaelei, sora unuia dintre colegii lui.

Recomandări

Călin Georgescu, retorică pe placul lui Vladimir Putin: „România nu are obligații față de NATO”

Am încercat să vorbesc cu el, să-l conving să nu strice o căsnicie de dragul unei aventuri și din pricina unor neînțelegeri ce pot fi rezolvate ușor, dar nu m-a ascultat. Așa că l-am lăsat să plece, cu condiția să nu ridice pretenții în ceea ce o privea pe fiica noastră.

A fost de acord, și divorțul s-a terminat destul de repede, în ciuda judecătoarei, care ne sfătuia, la fiecare înfățișare, să ne mai gândim încă o dată înainte de a face acest pas.

Cea care a suferit cel mai mult de pe urma acestei povești a fost Ina. La nouă ani avea o uriașă nevoie de afecțiune și pe Radu îl iubea la nebunie. Dar așa a fost să fie, să rămânem doar amândouă. „N-oi fi eu unica mamă care crește sin-gură un copil”, îmi spuneam în fiecare zi ca să mă îmbărbătez. în ziua aceea, după ședință, de îndată ce am ajuns acasă, m-a și întâmpinat mama.

— Nu știu ce este cu Ina! A venit mai devreme decât de obicei de la joacă și s-a dus direct în camera ei. Nici nu a vrut să mănânce. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu a vrut să-mi răspundă.

— Bine, mamă, mă duc să văd ce se întâmplă…

Mama avea darul să facă din țânțar armăsar, nu exista toană de-a Inei căreia să nu-i acorde o importanță capitală. Dar de data asta mi-a fost clar că avea dreptate: când am intrat în camera Inei, m-am speriat.

Recomandări

Klaus Iohannis a aprobat declasificarea informațiilor prezentate de SRI, SIE și MAI, în ședința CSAT: Campania lui Călin Georgescu a fost finanțată de un „donator”

Fata mea stătea întinsă în pat și privea în gol.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Nu te simți bine?

— Ba da… a răspuns ea.

— Nu arăți prea bine. Ești foarte palidă… Stai să aduc termometrul, te pomenești că te-ai pricopsit cu vreo gripă.

Avea aproape 39 de grade și am cam intrat în panică. Nici nu aveam medicamente în casă, așa că a trebuit să ies până la farmacie. Când m-am întors, Ina era tot în pat și plângea cu capul în pernă. M-am dus și am luat-o în brațe.

— Te fac eu bine imediat! Luăm niște paracetamol, îți fac un ceai și ai să-ți revii imediat.

— Mami, mi-e foarte rău! Crezi că o să mor?

— Cum să mori? Ce-s prostiile astea? Dintr-o răceală nu moare nimeni.

Ca să fiu totuși sigură că nu era ceva mai rău decât gripa la care mă gândi-sem, a doua zi de dimineață m-am învoit de la muncă și am fost cu ea la medic.

— Doamnă, nu cred să fie nimic grav, a zis doctorul, dar, ca să fim siguri, am să-i fac un set complet de analize.

Medicul m-a chemat din nou după trei zile și, de data asta, avea o voce mult mai gravă:

— Febra este, într-adevăr, de la o viroză respiratorie. Dar mă bucur că am făcut toate analizele, căci mai există ceva… mult mai complicat.

Recomandări

Marcel Ciolacu: „O voi sprijini pe Elena Lasconi în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale”

— Ce anume?

— 0 tumoare în zona glandelor suprarenale.

— Doamne! E cancer? a fost singurul cuvânt pe care l-am mai putut rosti.

— Nu știm dacă este vorba despre o tumoare malignă. N-are rost să intrați în panică. Facem mâine o tomografie și o să știm sigur dacă este operabilă. Dar eu sunt sigur că o intervenție chirurgicală este posibilă.

Am plecat de la spital năucită. Cum era posibil așa ceva? De ce să i se întâmple tocmai fiicei mele așa ceva? De ce? Ina era în pat și citea liniștită o carte cu basme. Febra îi scăzuse și părea complet însănătoșită, dar numai eu și medicul știam adevărul. 0 priveam și de-abia reușeam să-mi stăpânesc lacrimile.

Mă gândisem că nu va fi nevoie să-i spun fetiței mele prea multe, dar a doua zi, după tomografie, a început să pună întrebări:

— Mami, vezi că am avut dreptate? 0 să mor, nu-i așa?

— Ba n-ai să mori deloc! Dar s-ar putea să trebuiască să faci o operație.

— Operație? Așa, ca la televizor? Văzuse un documentar despre intervențiile pe cord deschis, și de atunci era speriată de orice problemă medicală.

— Nu, o operație mult mai ușoară. N-o să doară deloc, iar când te vei trezi, mami o să fie lângă tine.

A început să plângă și numai o voință pe care nu mi-o cunoșteam m-a făcut să rămân zâmbitoare, să nu izbucnesc în lacrimi.

Săptămâna următoare, m-am internat cu Ina. Nu s-a împotrivit deloc când i-am spus că aceasta este singura soluție pentru a se face bine. Mai erau șase zile până la intervenția chirurgicală și simțeam că puterile mă părăsesc. Dar, de dragul Inei, trebuia să fiu tare. Ore în șir stăteam alături de ea, îi spuneam povești și o încurajam, apoi, când adormea, trăgeam o porție zdravănă de plâns pe holul spitalului.

Ce aveam să mă fac dacă operația nu reușea? Ina era tot ce mai aveam pe lume. într-o seară, am trecut pe acasă și m-am hotărât să-l sun pe Radu. Era totuși tatăl ei și avea dreptul să știe ce se-ntâmpla cu fata lui. Mi-a răspuns Laura, care era pusă pe ceartă.

— De ce suni? Radu este acum soțul meu. Ce treabă ai tu cu el? m-a luat ea la întrebări.

Aș fi vrut să-i trântesc telefonul în nas, dar trebuia să vorbesc cu Radu.

— știu că este soțul tău, dar eu trebuie să vorbesc neapărat cu el. Este foarte important.

— Bine, stai că-l chem…

Nu aveam de gând să discut la telefon despre boala Inei, așa că l-am chemat la mine.

— Doamne, ce nenorocire! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Puteam să fiu și eu de la început alături de ea! mi-a spus după ce m-a ascultat.

Era palid și vădit marcat de cele auzite.

— Pur și simplu nu mi-a trecut prin cap, crede-mă! Am fost năucită de veste…

— Crezi că s-ar bucura dacă m-ar vedea? Aș vrea să o vizitez, asta bineînțeles cu condiția să-mi dai voie…

— I-ar face foarte bine să te vadă. Nici nu știi cât îți duce dorul.

— și eu îi duc dorul. și de tine îmi este foarte dor. știu că nu e momentul potrivit să vorbim despre așa ceva, dar să știi că faptul că am divorțat de tine a fost cea mai mare greșeală a vieții mele. Nici nu știi ce nefericit sunt cu Laura. E cu totul altă femeie decât cea pe care o cunoscusem eu, s-a schimbat cu totul, și nu în bine…mi-a zis Radu cu o voce spășită.

— Hai să nu vorbim despre noi acum! Ce a fost a fost. Ceea ce contează în clipa de față este Ina, am răspuns eu repede.

Următoarele zile au fost deosebit de grele pentru noi. Radu o vizita zilnic pe Ina la spital, stătea lângă ea și încerca s-o înveselească. Dar, de îndată ce pleca, fetița noastră se întrista la loc. Se uita cu ochii întrebători la mine, fără a scoate niciun cuvânt. încercam și eu să o îmbărbătez, dar uneori îmi lipseau cuvintele.

Doctorul o vizita și el în fiecare zi. 0 consulta amănunțit și încerca să mă încurajeze.

— Este o fată foarte puternică. 0 să vedeți, se va face bine.

Singurele clipe în care Ina era mai veselă erau acelea în care venea tatăl ei. Fața i se lumina toată de fiecare dată când ne vedea împreună lângă patul ei.

— Dacă ați ști ce fericită sunt să vă văd din nou împreună! a spus cu un ușor tremur în glas.

— Vom sta aici cu tine până ce te vei face din nou bine.

— Aș vrea să stați împreună și după ce mă voi face eu bine.

L-am privit pe Radu și am simțit cum mâna lui o strângea pe a mea. Se pare că și Ina a observat asta, pentru că a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Dacă te însori din nou cu mama, eu promit să mă fac bine! a spus. Aș vrea să fim din nou o familie, așa, ca pe vremuri. Eu știu că tu o mai iubești pe mama. și ea te mai iubește. știu pentru că mi-a spus asta într-o seară. în clipa aceea, l-am văzut pe Radu plângând pentru prima dată. A luat-o în brațe pe Ina și cred că au stat îmbrățișați cel puțin un sfert de oră. Plângeau amân-doi, dar erau lacrimi ale bucuriei. Iar odată cu ei mă bucuram și eu.

Optimismul medicului nu era de fațadă. Avusese dreptate, tumoarea era benignă și a putut fi extirpată fără nicio problemă, iar Ina și-a revenit repede după intervenție.

Dar povestea mea nu se încheie aici. Radu și cu mine ne-am împăcat și ne gândeam chiar să ne căsătorim din nou. Într-o zi, a venit la mine la firmă, emoționat tot, cu un buchet uriaș de trandafiri în mână.

— Vrei să fii soția mea? știu că ți-am mai pus o dată întrebarea asta și apoi te-am dezamăgit, dar te rog să mai ai încredere în mine.

— și cu Laura cum rămâne? am între-bat eu.

— Am terminat-o cu ea, a răspuns el. Mi-am dat seama ce greșeală am făcut când am plecat de lângă voi.

— Sigur că vreau să fiu soția ta! i-am răspuns.

Când i-am dat Inei vestea cea mare, nici nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Ca o ironie a sorții, căsătoria noastră a fost oficiată de același ofițer de stare civilă care ne-a căsătorit și prima oară. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea când i-am spus din nou „da” lui Radu, iar Ina stătea lângă noi.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News