Care este diferenţa dintre milă terestră, milă marină şi nod. De ce se măsoară viteza avioanelor în noduri

Cuprins:

Ce este o milă terestră

Termenul de milă terestră se referă la o unitate de măsură a distanței, care provine de la expresia latină „mille passus”, care se referă la faptul că romanii măsurau la fiecare o mie de pași făcuți cu piciorul stâng, adică la fiecare al doilea pas sau doi pași făcuți cu ambele picioare. În acea perioadă, „tradusă” în metri, valoarea unei mile romane antice era de aproximativ 1.481 de metri, potrivit simpliroute.com. De-a lungul timpului, mila a suferit numeroase modificări. În Evul Mediu, în Europa existau mai multe variante de „milă”, fiecare adaptată la specificul regional.

Evoluția milei terestre de-a lungul timpului

Valorile exacte ale milei romane au fost, de asemenea, ajustate și depindeau de fiecare țară în parte. Acestea variau de la 0,58 km în Egipt și până la 11,3 km în Norvegia antică. În total, între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, în Europa existau 46 de unități de măsură diferite denumite „milă”. Abia în 1593, în Anglia, a fost stabilită oficial lungimea milei la 5.280 de picioare sau 1.609,344 de metri, un standard care a fost ulterior adoptat și în alte țări de influență britanică.

Țările anglo-saxone au început să folosească mila în diferite contexte, precum măsurarea vitezei (mile pe oră), a distanțelor comerciale și altele. Astfel, au apărut mai multe tipuri de mile, inclusiv mila marină, care astăzi este utilizată pe scară largă. În prezent, mila terestră este utilizată în țări anglofone precum Statele Unite ale Americii și Regatul Unit.

Ce este o milă marină și de ce este folosită

Spre deosebire de o milă obișnuită, cea marină este puțin mai lungă. Bazată pe coordonatele de longitudine și latitudine ale Pământului, mila marină are o legătură directă cu forma și cu dimensiunile planetei noastre și reprezintă lungimea unui minut de latitudine pe suprafața Pământului, și anume circa 1,15078 de mile terestre sau 6.076 de picioare (1.852 de metri sau 1,852 de kilometri), în timp ce o secundă de latitudine acoperă aproximativ 105 picioare (aproximativ 32 de metri).

De exemplu, pentru a înconjura Pământul la ecuator, ar trebui să parcurgi 21.600 de mile marine, adică 24.857 de mile terestre sau 40.003 kilometri. Motivul principal pentru utilizarea unui sistem de măsurare diferit în navigația maritimă și cea aeronautică este legat de curbura Pământului. Pe măsură ce parcurgi distanțe mari, forma rotundă a planetei noastre devine un factor esențial în obținerea unor măsurători precise.

Hărțile nautice folosesc coordonate de latitudine și longitudine, ceea ce le permite marinarilor, piloților și chiar astronauților să măsoare distanțele mult mai ușor folosind mile marine, oferind în acest fel o reprezentare mai exactă a traseului parcurs.

Când a apărut mila marină

Conceptul de milă marină are rădăcini în epoca marilor descoperiri geografice, atunci când marii navigatori aveau nevoie de metode precise pentru a calcula distanțele parcurse pe mare și pe oceane și de a le corela cu coordonatele geografice. Trebuie să se rețină faptul că este mult mai simplu și mai practic să se utilizeze milele marine pe mare, deoarece hărțile nautice folosesc coordonate de latitudine și longitudine. Acest lucru face ca citirea hărților și trasarea rutelor să fie mai rapide și mai eficiente, notează seashelf.co.uk. O milă marină este abreviată ca „M” în navigație, „NM” în aviație sau „nmi” în alte activități.

Când a fost adoptată oficial mila marină

Termenul de „milă marină” a fost introdus de matematicianul englez Edmund Gunter, care a susținut utilizarea sa în navigație. În 1929, cu ocazia Conferinței Hidrografice Internaționale Extraordinare de la Monaco – o întrunire tehnică de importanță istorică pentru navigația maritimă – mila marină a fost standardizată la valoarea de 1.852 de metri sau 1,852 de kilometri și adoptată oficial la nivel internațional.

De atunci, aceasta a devenit o unitate de măsură larg acceptată în industriile maritime și aeronautice, permițând calcule precise și standardizate ale distanțelor în navigația la nivel mondial. O milă marină se bazează pe circumferința Pământului. Acest concept, așa cum îl cunoaștem astăzi, a fost propus pentru prima dată de un matematician și geograf flamand pe nume Gemma Frisius, la sfârșitul secolului al XVI-lea.

O milă marină se bazează pe circumferința Pământului. Acesta a sugerat împărțirea circumferinței Pământului în 360 de grade și minute de latitudine și longitudine, iar fiecare grad este, la rândul său, împărțit în 60 de minute de arc, aflăm de pe aerotime.aero. Ideea a stat la baza definirii milei marine ca o unitate de distanță egală cu un minut de latitudine, adică 1/60 dintr-un grad.

Cum se calculează o milă marină

Mila marină este utilizată nu doar de navigatori, ci și în numeroase alte activități pe apă, cum ar fi, de exemplu, kitesurfingul. Calculul este foarte simplu. Distanța de la un pol la altul al Pământului, măsurată pe circumferință, este de aproximativ 20.000 de kilometri. Dacă împărțim acest număr la 180 de grade (de la Ecuator până la fiecare pol sunt 90 de grade), obținem 111,111 km pentru fiecare grad de meridian. Apoi această distanță trebuie împărțită la 60 de minute, adică atât cât are un grad și se obțin aproximativ 1,852 km.

Astfel, rezultă că o milă este egală cu un minut de meridian al Pământului. În navigație, este foarte ușor să se opereze cu astfel de unități și să se măsoare distanțele pe hartă. Nu trebuie omis nici faptul că a zecea parte dintr-o milă, care în termeni marinărești este denumită cablu sau ancablură, este egală cu 185,2 metri, conform windy.app. De altfel, există patru tipuri de cablu și anume:

cablu internațional – este egal cu a zecea parte dintr-o milă marină sau 6 secunde de arc de meridian, adică 185,2 metri;
cablu obișnuit – este egal cu 100 de stânjeni nautici (n.n. – unitate de măsură pentru adâncime folosită în navigația maritimă și fluvială) sau 600 de picioare, adică 182,88 de metri;
cablu britanic – este egal cu 608 picioare sau 185,3184 de metri;
vechiul cablu american – este egal cu 120 de stânjeni nautici sau 720 de picioare, adică 219,456 de metri.

Nodul marin: definiție și evoluție istorică

Conceptul de milă marină este strâns legat de cel de nod marin. Acesta este definit ca o unitate de măsură a vitezei pe apă, calculată în funcție de o milă marină. Din acest motiv, este mult mai ușor să navighezi folosind ca unitate de măsură nodul și mila marină în loc să le convertești în mile pe oră și kilometri pe oră, unitățile de măsură pe care le știm cu toții.

Nodul marin este folosit pentru orice tip de ambarcațiune în navigația maritimă și în navigația cu vele, precum și în aeronautică, domeniu unde a fost preluat ulterior. De asemenea, nodul marin este definit ca o milă marină pe oră (nm/h) sau un minut de latitudine pe oră, ceea ce înseamnă 0,514 m/s sau 1,852 km/h ori 1,151 mile/h atunci când este convertit în unități de viteză terestră.

Spre exemplu, un avion comercial zboară cu o viteză de 450 până la 520 de noduri, adică 450 de mile marine pe oră sau, respectiv, 520 de mile marine pe oră.

Originile nodului marin

Termenul de „nod” își are originile în secolul al XVII-lea, fiind în strânsă legătură cu un instrument ingenios de navigație, denumit „buștean”, care era folosit de marinari pentru a estima viteza cu care se deplasa nava lor. Acest dispozitiv rudimentar era în esență o frânghie pe care erau făcute noduri dispuse la intervale egale și care era atașată de o bucată de lemn în formă de felie de plăcintă.

Lemnul era aruncat peste pupa în apă, lăsându-l să plutească liber în urma navei. Când timpul se scurgea, adesea măsurat cu o clepsidră, marinarii numărau nodurile de sfoară dintre navă și bucata de lemn, iar numărul nodurilor estima viteza cu care se deplasa ambarcațiunea. Această metodă rudimentară a fost utilizată mai multe secole și a dat naștere termenului „nod”, care a rămas în uz chiar și după apariția instrumentelor moderne de măsurare.

De ce este măsurată viteza avioanelor în noduri

În aviație, utilizarea nodurilor pentru măsurarea vitezei nu este deloc întâmplătoare, ci rezultatul unei nevoi de precizie și standardizare la nivel global. Nodul, care reprezintă, așa cum spuneam, o milă marină pe oră, este direct legat de sistemul de coordonate geografice bazat pe latitudine și longitudine, ceea ce îl face extrem de util în navigația aeriană. Unul din principalele motive pentru folosirea nodurilor este legat de navigație și de planificarea zborurilor.

Distanțele dintre punctele de reper, aeroporturi sau spații aeriene sunt calculate în mile marine, iar utilizarea aceleiași unități pentru viteză permite piloților să determine rapid durata zborului și consumul de combustibil. Astfel, traseele pot fi stabilite cu mai multă acuratețe, reducând riscul de erori. De asemenea, nodul este esențial pentru indicarea vitezei aeriene. Instrumentele de bord ale aeronavelor afișează viteza în noduri, oferind piloților informații critice pentru menținerea siguranței.

Respectarea limitelor de viteză, adaptarea la condițiile atmosferice și optimizarea consumului de carburant depind de această unitate de măsură. Un alt aspect important îl reprezintă standardizarea. Aviația este un domeniu global, în care piloți și controlori de trafic aerian din diferite țări trebuie să comunice eficient, relatează simpleflying.com. Folosirea milelor marine și a nodurilor asigură un limbaj comun, clar și precis, contribuind la siguranța și eficiența transportului aerian.