Delirul ideologic populist și faptul religios. Își mai poate redobândi Biserica autoritatea magisterială în epoca rețelelor de socializare?

Nu formulez speculații vagi, despre un viitor idefinit, ci reflecții imediat legate de actualitatea zilelor noastre, când președintele și vicepreședintele SUA par delirant animați ba de înlocuirea lui Iisus Hristos (ca supremă blasfemie vehiculată prin imagini AI), ba de muștruluirea doctrinară a Papei de la Roma. După 2.000 de ani, cea mai veche instituție a civilizației occidentale, condusă în premieră de un Suveran Pontif american, pare să-și fi găsit cel mai neașteptat naș teologic planetar: un agent imobiliar miliardar, care și-a împărțit viața între emisiuni TV, gale de box și stagii exorbitante pe insulele proxenetului Epstein. 

Ce vedem e însă rezultatul unui proces. Biserica patristică definea ortodoxia și o apăra cu forța armată a imperiului (bizantin sau carolingian) Biserica de după Reforma protestantă a cunoscut nu doar o continuă diviziune, ci și experiența unor contestări directe a învățăturilor sale. Nu mai e cazul să amintim că, în era revoluțiilor, ceea ce era doar polemică pe vremea marilor reformatori a devenit eșafod pe timpul iacobinilor și dinamită pe vremea lui Stalin. De la puterea absolută (prea mare pentru a nu genera în timp mișcări de emancipare și curenți anticlericali tot mai virulenți), Mireasa lui Hristos – prezentă aici ca Biserică „luptătoare”, dar vizând instaurarea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu – n-a făcut decât să-și reducă „spațiul locativ” mundan, jucând un rol sociopolitic modest. 

Patimile anticlericale din secolul XIX (când Bisericile apostolice au fost consecvent antimoderne, antisocialiste și reacționare) s-au domolit abia după cel de-Al Doilea Război mondial, când proiectul creștin-democrat al Europei Unite a relegitimat conlucrarea dintre Biserici și State sub semnul binelui comun. Și după căderea comunismului, cel puțin până prin anii 2000, Bisericile Bătrânului Continent au practicat ecumenismul, conlucrând la democratizarea Estului și integrarea lui în sfera capitalismului liberal. Iată însă că nimic nu durează, mai ales dacă e ceva înțelept, moderat, favorabil bunului simț și umanității… 

Speriate de tornada secularizării, Bisericile ortodoxe s-au repliat în suveranisme antioccidentale și au început să se vadă idealmente apărate de regimurile „iliberale”, înstrăinând societatea civilă educată și urbană, activă profesională și proeuropeană și alimentând tupeul electoral al unor partide extremisme pretins „creștine”. Vedem azi, după circa 15 ani de erodare a magisteriului bazat pe autoritatea tradițională a Bisericii, că orice gigel cu ștampilă de vot pe AUR devine „interpret” al Scripturilor, goarnă a unor emoții iraționale antielitiste și exponent al unui radicalism prorusesc: sute de mii de asemenea bonzi ai noii teologii de partid produc pe social media suficient vacarm pentru a acoperi vocea ierarhilor și preoților încă întregi la suflet și minte, care și-ar mai propune să învețe cu dreptate „cuvântul Adevărului”.  

Eu unul cred că riposta Bisericii Ortodoxe Române în fața acestei uzurpări doctrinare cu priză populară și oiște în gard necesită coerență (spune ieri și ce vei spune și mâine), credibilitate morală (adică evitarea dublului standard), limpezime fermă în comunicare (bine-ar fi să se revină la un „purtător de cuvânt” teolog, dar mirean). Supraviețuirea Bisericii ca învățătoare a poporului (scuzați formula idealist-anacronică) nu se poate face decât prin evitarea oricărei forme de ideologizare a credinței: nu te dai fecioară neprihănită, în vreme ce pui pe site-urile BOR polemici ad hominem, aplaudate de toată toxica rețea media a Partidei Ruse din țara noastră…

Dacă predarea religiei în școli și pastorația fiecărei parohii ar fi fost cât decât competente, n-am fi descoperit în vitrina Facebook (etc.) atâtea exemplare de „credincioși” analfabeți teologic, mai clar spus, atâtea mii de inși care se pozează cu o biserică în fundal, dar se exprimă ca la ușa cortului față de orice persoană care nu idolatrizează borhotul sicretist New Age ieșit din cuptorul cu microunde al Iluminatului de la Viena, sau naționalismul șovin, de grotă, promovat de caravanele AUR. 

Când eviți zeci de ani adevărurile incomode, amputând orice reacție la durerile reale ale societății și aliniind discursul oficial cu oricine se întâmplă să guverneze (dacă finanțează „proiectele” BOR) nu te mai mira la urmă că 90% dintre români nu mai calcă pe la slujbele bisericești și electoratul extremist terorizează nu doar intelectualitatea urbană, prooccidentală, ci și pe bieții episcopi și preoți deja depășiți de iureșul populismului pietist-agramat. Primul lucru pe care se cuvine să-l facă Biserica e acela de a-și recunoaște aliații reali și a nu se mai da pe mâna unor antreprenori politici dubioși, doar pentru că-și fac cruci mari și sunt dispuși să cumpere bunăvoința ierarhiei. Se mai poate remedia această situație vizibilă și totuși mereu ocultată cu o falsă smerenie, în pofida unor răsunătoare sau discrete complicități? Sper că da, pentru că speranța e virtutea teologică prin excelență. Fără ghilimele. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE