Opt tineri actori vorbesc cu teamă despre viitorul teatrului românesc: „Astă vară am lucrat în restaurant ca să-mi plătesc chiria, ca apoi să-mi fac marea artă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Spectacolul „Timp & Tempo”, în regia lui Victor Olăhuț, a avut premiera pe 15 octombrie la Teatrul de Comedie din București și este jucat de opt actori aflați la început de drum. Aceștia au explicat, pentru Libertatea, cum s-au regăsit în piesă, cum au supraviețuit unei pandemii care le-a aruncat în față un viitor incert și cum arată pentru ei teatrul românesc lovit de subfinanțare.
Cuprins:
- O „clujeană”
- „Timp & Tempo”
- „Fiecare are lumea lui, nu există un adevăr absolut”
- „Tehnologia nu o să mănânce niciodată teatrul fizic”
- Ce înseamnă teatrul pentru niște actori tineri? Griji pentru viitor
- Taxe de studiu mari, șanse mici pentru un loc de muncă
- „Teatrul nu a avut niciodată o imagine bună”
- 73% dintre români nu au văzut niciodată un spectacol de teatru
- Teatrele trebuie să încerce să ajungă la public
- „Pot ridica probleme fără să vorbesc eu”
„Timp & Tempo” a fost jucat și pe 29 octombrie la Teatrul Național Radu Stanca” din Sibiu. În noiembrie va ajunge pe scena Teatrului Bulandra din București și la Teatrul de Stat Constanța.
O „clujeană”
„Azi-dimineață, am fost la farmacie să-mi cumpăr aspirină. Farmacistul se uită ciudat la mine și îmi spune: nu avem așa ceva, domnule. Îi zic: sunteți o farmacie și nu aveți aspirină?!”, povestește un tânăr cu păr blond și eșarfă colorată. Apoi continuă către prietenul său, care stă întins pe un scaun: „Ce e asta, ce mi se întâmplă?”.
„Nu te panica, știu exact ce ți se întâmplă”, îi răspunde acesta ridicându-se și făcând câțiva pași. „Ești într-o «clujeană»”.
„Într-o ce? Dar sunt în…”.
„Da, fizic, ești în București. Dar metafizic, ești în Cluj”, continuă dialogul. Apoi îi explică mai departe prietenului său ghinionist despre cum a căzut într-o „clujeană”, o gaură neagră numită așa pentru că în Cluj niciodată nimeni nu are nimic din ceea ce ceri. Ca să obții ce vrei, trebuie să ceri opusul, aceasta este regula.
„Timp & Tempo”
Discuția pare reală, dar are loc pe scena Teatrului de Comedie, în fața unei săli pline. Momentul face parte din spectacolul „Timp & Tempo”, regizat de Victor Olăhuț, și este un proiect al Asociației Cultură'n Șură. Are în distribuție opt foarte tineri actori, o parte dintre ei absolvenți ai facultăților de teatru în anii pandemiei: Irina Artenii, Aurelian Culea, Răzvan Mîndruță, Răzvan Omotă, Vlad Ionuț Popescu, Daniela Purcărea, Cristina Tudor și Ileana Ursu.
„Pentru mine, spectacolul este definit cumva de titlu. Tot ce înseamnă ritmuri, dinamică, hazard, haos din interacțiunile umane. Anumite tipuri de existență sau de relații. Poate să fie destul de cuprinzător pentru niște situații în care ne regăsim cu toții la un moment dat și care sunt destul de tipice naturii umane”, spune actrița Cristina Tudor.
Stăm de vorbă după spectacol în sala nouă a Teatrului de Comedie din centrul Bucureștiului. Spectacolul s-a încheiat în aplauze repetate și fluierături urmate de mai multe „Bravo!”. Pe scenă, tinerii au primit calm aprecierile publicului, făcând de câteva ori plecăciuni în fața lui. După însă, și-au recunoscut emoțiile, aflați încă sub efectul adrenalinei.
Cele șase momente au fost atent alese dintre cele 14 piese din volumul „All in the Timing” al dramaturgului american David Ives. Autor pe care New York Times l-a numit „maestrul formei scurte”, pentru comediile sale într-un singur act, care vorbesc despre cum timpul și alegerile pe care le facem decid traiectoria vieții.
„Fiecare are lumea lui, nu există un adevăr absolut”
„Toate întâlnirile astea care pot duce oriunde, dar nu știi unde de la început, spre rău, spre bine, și ajungi într-un punct în care te întrebi: dacă nu aș fi făcut asta atunci, oare unde eram acum, ce s-ar fi putut întâmpla?”, spune Irina Artenii.
În vârstă de 24 de ani, Irina este din Republica Moldova și a terminat facultatea la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București. A făcut parte din „153 de secunde”, un spectacol despre cum a influențat tragedia din Colectiv din 2015 o întreagă generație.
„Mie mi se pare că acest spectacol reflectă foarte bine lipsa de obiectivitate totală a realității. Adică, într-o oarecare măsură, fiecare are lumea lui, nu există un adevăr absolut”, crede și Aurelian Culea.
Irina, Aurelian și ceilalți au ajuns să joace în spectacolul „Timp & Tempo” în urma unui casting organizat de Asociația Cultură'n Șură, la care s-au înscris 150 de tineri. Castingul a fost dedicat actorilor la început de drum și mai ales proaspeților absolvenți de Teatru, pe care pandemia de COVID-19 i-a prins la școală.
„Tehnologia nu o să mănânce niciodată teatrul fizic”
La doi ani după izbucnirea pandemiei, tehnologia a schimbat teatrul, l-a făcut accesibil, mai ales pentru cei care altfel nu ar avea acces deloc la el. Dar poate fi digitalul o amenințare pentru realitatea teatrală?
„Nu mi se pare o amenințare, cred că ține pur și simplu de gustul spectatorului. Am jucat într-un spectacol difuzat online pe „Pe picior de Play”. Mi-a plăcut foarte mult pentru că în sala aia erau probabil maximum 100 de persoane, dar online, au fost 600 de urmăritori cu bilet. O văd ca pe un plus, nu neapărat ca pe o amenințare”, spune Aurelian Culea.
„E un avantaj, dacă ești la Cluj și vrei să vezi un spectacol în București”, crede și Daniela Purcărea, în vârstă de 27 de ani. „Dar nu cred că tehnologia o să mănânce teatrul fizic. Eu întotdeauna o să aleg un spectacol într-o sală de teatru”, continuă ea.
Oamenii vin la teatru pentru un soi de conexiune cu ceva care e viu. Găsești lucruri surprinse bine într-un mediu digital, dar conexiunea e un factor important când ne ducem să vedem orice. De ce mergem să ascultăm un spectacol live și nu stăm doar pe Spotify?Cristina Tudor, actriță:
Ce înseamnă teatrul pentru niște actori tineri? Griji pentru viitor
De la parterul sălii de teatru se aud râsete. După premiera spectacolului, toată lumea s-a relaxat. Inclusiv Victor Olăhuț, regizorul, care, de emoții, nici nu a stat în sală. La finalul reprezentației, avea încă lacrimi în ochi.
Dialogul nostru alunecă spre starea teatrului din România.
„Mi se pare că ne străduim toți să ne găsim un loc ca să trăim acest basm în care credeam toți când eram mici”, spune Vlad Ionuț Popescu.
Arată cu degetul către lipsa de fonduri, facultățile de teatru care scot sute de șomeri anual și lipsa de interes ale unor teatre de a se strădui să-și atragă publicul.
„Ies foarte mulți oameni din școală care sfârșesc prin a nu profesa. Suntem tot mai mulți și industria e deja suprapopulată. Dacă noi suntem mulți, facultatea primește bani mulți. Nu-i interesează că după aceea intră în teatru 10 din 200”, spune Ileana Ursu.
În vârstă de 24 de ani, a absolvit Facultatea de Teatru şi Film a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În 2020, a câștigat premiul publicului pentru Cea mai bună actriță la Gala Tânărului Actor, iar anul acesta a prezentat un one woman show la Festivalul de Teatru din Sibiu, „Infanta”, după un text al dramaturgei Saviana Stănescu.
„Înainte să încep școala, părea așa, uau, îmi doream să fiu actriță, ce viață plină de glorie, de atenție! Când am absolvit, mi-am dat seama că realitatea e cu totul alta: ei pentru ce teatru ne-au pregătit? Mi-am dat seama că nu am nimic de lucru, trebuie să mă preocup de ceva ca să supraviețuiesc și e o concurență acerbă”, adaugă actrița.
Taxe de studiu mari, șanse mici pentru un loc de muncă
În România, nu există o bază de date care să arate câți dintre absolvenții școlilor de profil ajung să se angajeze în domeniu și câți se reprofilează din cauza lipsei de muncă.
O universitate de stat primește subvenție de la Guvern. Deci, cu cât mai mulți studenți, cu atât mai mulți bani.
Locurile la buget sunt puține, iar taxele de studii nu sunt deloc mici pentru cei care nu prind loc. La Facultatea de Film a UNATC, taxa la una dintre specializări a fost de 20.000 de lei în anul universitar 2020-2021. Pentru anul în curs, taxele au mai scăzut, iar cea mai mare este de 10.000 de lei.
Conform Registrului Educațional Integrat, în anul universitar 2019-2020 UNATC a avut 538 de studenți la licență. Spre comparație, Royal Academy of Dramatic Art din Londra scoate anual în jur de 100 de locuri pe toate specializările.
Adevărata luptă pentru un tânăr actor sau regizor începe, așadar, după absolvire. Posturi scoase la concurs în teatre sunt puține.
„Teatrul nu a avut niciodată o imagine bună”
„Lipsa de fonduri e în strânsă legătură cu performanța. Noi suntem colaboratori, nu putem să ne stabilim într-un singur loc, nu avem întotdeauna unde, pentru că e un domeniu subfinanțat și pentru că, pentru a ne câștiga existența, trebuie să fim în foarte multe locuri. Iar asta se vede în spectacole”, explică Răzvan Mîndruță, acum student la master la UNATC.
„Astă vară am lucrat în restaurant ca să-mi plătesc chiria, ca apoi să-mi fac marea artă”, mărturisește Ileana.
Irina Artenii crede că teatrul nu a avut niciodată o imagine bună, în general. Pe vremuri, actorii erau văzuți drept bețivi, iar meseria lor, nu o muncă reală.
„E un spațiu foarte volatil”, o completează Cristina Tudor. A studiat teatrul în Marea Britanie, iar anul trecut s-a întors în România să profeseze. Dă exemplu Teatrul Globe al lui Shakespeare (demolat și reconstruit în anii ‘70, n.r.), care era considerat un loc imoral și periculos. Acum a devenit un spațiu de mare prestigiu.
„Teatrul niciodată nu a fost un mediu considerat la nivel general ca fiind securizant, nici financiar, nici ca renume”, explică ea.
- Ultimii ani au adus cu ei o fractură între societate și artele spectacolului. Nu doar pandemia a provocat asta, ci și numeroasele abuzuri reclamate tot mai mult, nu doar din instituțiile de teatru, ci și din facultăți, și nu doar în România, ci peste tot.
73% dintre români nu au văzut niciodată un spectacol de teatru
Ileana Ursu e convinsă, totuși, că teatrul nu își va pierde niciodată publicul. Chiar și în ciuda concurenței puternice cu medii mult mai atractive, internetul, televiziunea.
„Teatrul are ceva ce aceste medii nu au: interacțiunea umană. Dacă pentru tineri asta capătă un sens, o nevoie, o să vină la teatru”, spune actrița.
Potrivit Barometrului de Consum Cultural din 2019, ultimul dinainte de pandemia de COVID-19, 73% dintre români nu au văzut nici măcar o dată un spectacol de teatru.
Cauzele? Tinerii actori vorbesc în special de accesibilizare: bilete scumpe, faptul că teatrele sunt concentrate în centrul orașului. Pe de altă parte, repertoriile învechite ale teatrelor de stat, dar și faptul că acestea nu știu să-și atragă publicul.
Teatrele trebuie să încerce să ajungă la public
„Publicitatea e prea puțină, în sensul că nu știi că poți să vezi chiar orice, mai ales în teatrele independente”, spune Cristina Tudor. „Și e vorba și de cum se branduiește fiecare spațiu, cât de elitist este în comunicarea cu publicul. Foarte mulți oameni cu prestigiu au un discurs extrem de neaccesibil pentru tineri”, continuă ea.
„Există totuși public pentru fiecare teatru. La Bulandra sunt aceiași oameni care merg doar la Teatrul Bulandra. La Comedie, cei care vin la Comedie. Problema e că nu prea migrează și nu sunt curioși neapărat de altceva, de nou. Sau dacă nu au auzit de un actor, nu o să se ducă”, o completează Irina Artenii.
Trebuie să încerci să ajungi la public, nu să speri că o să vină doar pentru că ești obișnuit să vină, dar nu te interesează că vin aceiași oameni de 20 de ani și nimeni nou, nimeni tânăr.Irina Artenii, actriță:
„Pot ridica probleme fără să vorbesc eu”
„Întrebarea cred că a fost mai mult despre cât de greu ne este, nu despre cum arată teatrul pentru noi”, spune Vlad Ionuț Popescu la finalul discuției, când și-a dat seama că de la întrebarea „cum arată teatrul pentru voi, la început de drum?” el și colegii lui au început să se plângă de lipsuri. „Mereu ies la suprafață lucrurile rele”, continuă el. Ar vrea însă să încheie într-o notă pozitivă.
În clasa a IX-a, a jucat într-un spectacol cu trupa pe care a înființat-o în liceu. Era vorba despre un copil care a fost implicat într-un caz de împușcături în masă în SUA.
„Eu am fost foarte bullied (agresat, n.r.) când eram copil, la fel ca personajul pe care l-am jucat, de colegi, de părinți, de profesori. Am avut niște incidente cu profe care m-au traumatizat”, povestește tânărul.
După ce au văzut spectacolul, aceleași profesoare cu care a fost în conflict i-au cerut scuze mamei lui pentru cum s-au comportat.
În acel spectacol, am simțit că vorbesc despre problemele mele într-un mod în care nu vorbesc despre ele. Și de-asta fac teatru.Vlad Ionuț Popescu:
„Sigur, e greu să găsești în toate proiectele ceva personal. Dar nu trebuie să fie neapărat ceva personal, ci ceva care să atingă o mare parte din oameni”, conchide el. Pentru că teatrul nu oferă răspunsuri, ci ridică întrebări.
