Am trăit o iubire ca-n Romeo și Julieta

Pe Rebeka am cunoscut-o la începutul clasei a zecea, când m-am mutat cu familia la Miercurea-Ciuc. Tatăl meu primise o slujbă foarte bănoasă acolo și ai mei au decis că trebuie să ne mutăm. M-am despărțit cu greu de colegi, de prietenii de la bloc, de profesori – în special, de cel de limba română, care mă socotea un talent în devenire – și ne-am mutat, cu purcel și cățel, cum se spune, în celălalt capăt al țării.

Pentru un băiat care venea din Ploiești, unde toată lumea se împăca bine cu toată lumea, ostilitățile din zonă, dintre români și unguri, erau de neînțeles. Sincer să fiu, nici acum, când sunt ceva mai matur, nu le înțeleg și nu vreau să le înglobez în sistemul meu de valori.

Mi se pare că sunt niște anomalii ale naturii și că oamenii caută cu tot dinadinsul să-și complice viața, să se răzbune pe alții pentru propriile lor nereușite, invocând drept motiv ura etnică.

Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că aș fi putut reacționa și altfel la toate cele care ni s-au întâmplat, mie și Rebekăi, și că ar fi trebuit, poate, să fiu mai hotărât, mai drastic. Dar ce pot să-mi reproșez? Eram doar un copil, pe atunci…

Când am ajuns noi în Miercurea-Ciuc, școala începuse deja de vreo lună și jumătate. Prima dată când am intrat în clasă, am fost primit cu răceală. Profesorii, mai ales, m-au tratat ca pe un intrus, ca pe un spion venit acolo ca să le compromită lor metodele de lucru. Nu le-a păsat că aveam aproape numai note de 9 și de 10 și m-au tratat ca pe un element periculos, care trezește suspiciune. Deși învățam bine, ploua cu note de 6 prin carnetul meu, spre stupoarea și amărăciunea alor mei. Ca să mă revolt față de tratamentul nedrept, am început să nu-mi mai fac temele.

— Dacă tot îmi dau note proaste, de ce să mă mai obosesc să învăț? am răbufnit eu de față cu mama.

— Dragul meu, tu înveți pentru tine, nu pentru ei. Până la urmă, când vor vedea că ești cu adevărat un elev bun, te vor lăsa în pace.

— Dar eu nu vreau să fiu lăsat în pace, vreau să fiu apreciat la justa mea valoare, așa cum merit!

Colegii erau, ca peste tot, de toate felurile, și buni, și răi, și studioși, și chiulangii, și tocilari, și bătăuși. Fetele erau, în majoritatea lor, cochete, dar rezervate, oarecum diferite de gălăgioasele puștoaice ploieștence, care au tupeu cu carul. Dintre toate colegele mele însă, Rebeka a fost cea care mi-a furat inima din prima zi. Poate o să spuneți că, la 16 ani, eram doar un puști aerian, dar permiteți-mi să vă contrazic. Am fost întotdeauna mai matur decât cei de aceeași vârstă cu mine. Sau, poate, doar mai emancipat la anumite capitole, fără ca asta să însemne că umblam după fustele fetelor, ci doar că am simțit fiorul iubirii la o vârstă la care amicii mei nu făceau decât să tachineze fetele, și încă fără talent.

Rebeka stătea cu două bănci în fața mea, pe rândul de la geam. și ea mă remarcase din prima zi în care intrasem în clasă. știam asta, fiindcă, după ce mă așezasem într-o bancă mai din spatele clasei, unde profesorul de franceză îmi indicase, cu insolență, să mă așez, ea se întorsese timid spre mine, să mă privească.

În privirea ei copilărească se amestecau curiozitatea și un fel de intensitate afectivă inexplicabilă, după părerea mea, la o fată de vârsta ei. Da, era o prejudecată să gândesc așa, când în fond eu însumi pre-tindeam că sunt mai matur decât cei de o vârstă cu mine. În scurt timp, am început – inițial, cu timiditate, apoi fără nicio rezervă, să ne scriem bilețele, să ne plimbăm în pauze prin curtea liceului, numai noi doi, să ne mutăm în aceeași bancă, la orele la care profesorii erau mai indulgenți, și să ne furișăm seara sau în weekend, ca să ne întâlnim ori în cartierul ei, ori în al meu.

Deveniserăm nedespărțiți și, chiar dacă uneori colegii râdeau de noi, după o vreme începuseră să ne privească cu un fel de respect amestecat cu afecțiune și uimire. De regulă, la vârsta aceea prieteniile încă erau unisex, adică băieții umblau cu băieții și fetele cu fetele. Cei care voiau să iasă cu fete nu amestecau, ca să zic așa, distracția cu munca – adică ieșeau cu fetele la film, la un suc, la o prăjitură, dar la școală și seara își vedeau, cu misoginie, de treburile lor băiețești: vorbeau despre fotbal, despre mașini, despre actori, despre nave spațiale și multe alte chestii care pe fete nu le interesează, de regulă.

Prin urmare, relația noastră „totală”, a mea și a Rebekăi, stârnea uimirea și admirația tuturor. Eram și prieteni, eram și iubiți. Acum, când zic „iubiți”, nu vă imaginați că făceam amor. Păi ne-ar fi omorât ai mei, iar de ai ei nici nu mai zic! Nu, ne rezumam doar la sărutări furate, la cuvinte șoptite cu sfială… Ne plimbam mână-n mână seara, prin parc, când nu ne vedea nimeni, ne scriam scrisorele înflăcărate. Ei bine, scrisorelele astea aprinse au fost cele care ne-au venit de hac.

Într-o zi, maică-sa a găsit în buzunarul sarafanului fiicei sale, când a vrut să-l bage în mașina de spălat, un bilet pe care i-l scrisesem eu. Când l-a citit, mai-mai să facă atac de cord! De ce? După părerea mea, de șovină ce era!

Biletul suna așa: „Încerc să învăț pentru teza de mâine, la fizică, dar nu pot deloc să mă concentrez. Mi-e dor de tine, de buzele tale ca cireșele, de ochii tăi ca niște lacuri de munte, de vocea ta șoptită, de părul tău vălurit… Încep să halucinez și te văd răsărind dintre paginile manualului ăsta anost, ca pe un cadou nemeritat, ca pe o izbăvire a sufletului meu. Ce mult urăsc fizica și teza asta de mâine, fiindcă din pricina ei nu ne putem vedea în seara asta! Dar mâine seară n-o să-ți mai dau drumul din brațe! Ne vedem în parc, pe banca noastră!”.

Maică-sa i-a arătat biletul soțului său, iar tatăl iubitei mele a scos fum pe nări, ca o locomotivă din vremuri imemoriale. S-a declanșat un război etnic cum nu s-a mai întâlnit. Taică-său, care era mare mahăr și pleda pentru neamestecul românilor cu ungurii, a venit la școală și a urlat cât l-a ținut gura, cum că „elementul de la Ploiești” trebuie mutat cel puțin în altă clasă, dacă nu într-un alt liceu, și trebuie izolat de fiică-sa, pe care o corupe cu „metode odioase” și căreia vrea să-i răpească „șansele de a avea un viitor decent”. Viitor decent însemna bineînțeles, după părerea lui, unul alături de cineva de etnia ei, care să o scoată din România și să o ducă la Budapesta, dacă-i posibil, unde să-i ofere o existență onorabilă, departe de „țiganii ăștia”.

Bineînțeles că scandalul a luat proporții uriașe. Ai mei s-au simțit foarte jigniți și, de unde până atunci nu ziseseră nimic în ceea ce privește tratamentul discriminatoriu de care mă „bucuram” din partea profesorilor, au găsit că acum e momentul să ia cuvântul și să semnaleze toate neregulile. Taberele opuse s-au mobilizat, prin urmare, ca de război, și puțin a lipsit ca tata să renunțe la slujbă și să ne întoarcem valvârtej la Ploiești.

Cazul meu, cum era de așteptat, a fost pus pe ordinea de zi la masa deschisă a familiei. Soră-mea, evident, mi-a luat partea, dar ai mei, deși îmi susținuseră cazul în fața profesorilor, au adoptat o altă atitudine în cadru privat:

— Uite în ce ne-ai băgat, Emanuel! Nu puteai să-ți vezi de școală și să nu te amesteci în viața lor? Nu vezi că au alte reguli? Aici nu ești la Ploiești!

— Adică sunteți de acord cu ei?! Adică sunteți la fel de rasiști?! le-am aruncat eu în față.

Drept urmare, ca pedeapsă, eu am primit interdicție de a mă mai vedea cu Rebeka, iar ea a primit interdicție din partea alor ei de a se mai vedea cu mine. Cum nu se poate mai bine, nu-i așa? Numai că noi, după cum vă imaginați, am făcut cum ne-a tăiat capul. Adică am continuat să ne vedem pe ascuns, dar luându-ne mii de precauții.

Eu, deși fusesem mutat într-o clasă paralelă, găsisem un mesager de încredere, care ducea bilețelele de amor de la unul la altul. Se pare însă că precauțiile noastre nu au fost suficiente, astfel că am fost descoperiți.

Într-una din seri, când m-am furișat, ca de obicei, de acasă și am fugit către un parc din apropiere, unde mă întâlneam cu draga mea Rebeka, am fost acostat de o gașcă de golani, tocmită probabil de către „tata-socru”, care să mă învețe minte să îi mai încalc ordinele și altă dată. Am luat o bătaie cum nu am luat în viața mea, iar ai mei au venit să mă recupereze… de la spital.

Sigur, situația asta nu a rămas fără urmări și, deși nimeni nu a putut demonstra implicarea tatălui prietenei mele în afacerea asta oribilă, toată lumea – până și profesorii noștri și chiar și comunitatea maghiară – s-a arătat oripilată de cele întâmplate. Să bagi un puști de 16 ani în spital, doar pentru că nu vrei să se vadă cu fiică-ta, nu e de ici, de colo… In plus, la auzul celor întâmplate, dar și din pricina faptului că taică-său o retrăsese provizoriu de la școală, ca să fie sigur că ne-a tăiat orice posibilitate de a ne mai vedea, Rebeka a încercat să-și ia zilele, înghițind un flacon întreg de somnifere de-ale maică-sii.

Prin urmare, când eu ieșeam din spital, cu o mână și două coaste în ghips, Rebeka tocmai era internată acolo. Direct la Reanimare, unde-i făceau spălături stomacale. A scăpat cu viață, fiindcă părinții au găsit-o la timp. Eu, la fel, m-am recuperat rapid, dar ce folos?

Ai mei au hotărât că „ce-i mult e prea mult” și că nu pot să pună în pericol viața ori sănătatea copiilor lor doar de dragul unei slujbe bănoase.

Tata a renunțat la post și ne-am întors la Ploiești, în ciuda protestelor mele violente. Inainte să plecăm, m-am întâlnit cu Rebeka și ne-am jurat dragoste și credință veșnică.

Am plâns amândoi până n-am mai avut lacrimi, iar după ce eu am ajuns în Ploiești, am făcut o depresie severă și vreo două luni n-am ieșit din casă. Mi-am amânat anul școlar, așa că Rebeka a terminat înaintea mea studiile liceale.

Imediat după bacalaureat, ai ei au luat-o pe sus și s-au mutat în Ungaria, răpindu-mi astfel și ultima speranță de a ne petrece restul vieții împreună. N-a fost să fie… Dar ceva tot s-a întâmplat: după facultate, m-am mutat la Miercurea-Ciuc. Îmi căzuseră dragi unguroaicele și am descoperit că șovinismul tatălui Rebekăi era doar o excepție. Nu singura, dar am înțeles că nu era o regulă și am constatat pe pielea mea că ungurii sunt oameni minunați.

Războiul meu personal cu ungurii s-a încheiat. Am căzut la pace. M-am însurat cu Eniko, o unguroaică frumoasă și mândră, care mă face fericit, dar care nu seamănă deloc cu Rebeka a copilăriei mele. Poate doar când începe să mă alinte pe ungurește, cu tandrețe și gingășie…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE