Să Ai Acces La O Injecție Banală Sau La O Schimbare De Bandaj A Devenit Un Lux în Rural

Ambii părinți sunt pensionari, cu pensii minime sociale (704 lei), de foști angajați la CAP. Nu are cu cine să-l lase mai mult de 2-3 ore și dacă iese la ocazie, nu știe la ce oră poate ajunge înapoi acasă.

Povestea asta cu accesul dificil la îngrijire medicală și cu transportul în comun am auzit-o aproape de fiecare dată când am vorbit cu persoane în vârstă din rural, în contextul muncilor de teren etnografic.

Spitale insuficiente la sat

Dispensarele din sate au cam dispărut, numai 8,7% din spitalele și unitățile asimilate își desfășoară activitatea în mediul rural, în condițiile în care aproximativ 44% din populația României trăiește în continuare la sate, potrivit publicaţiei “Activitatea unităţilor sanitare” elaborată de Institutul Naţional de Statistică (INS) în 2019.

Așa că pentru orice chestiune medicală, de la consult la injecție, cei din rural trebuie să se deplaseze la oraș sau în localitățile unde mai sunt cabinete medicale de familie sau diferite unități spitalicești.

Bătrânii săraci și fără urmași își duc boala pe picioare. Cât o duc

Pentru vârstnici nu e ușor, dimpotrivă. O deplasare la oraș e uneori o întreagă aventură și necesită pregătire.

Recomandări

George Simion, către femeile din AUR, la o dezbatere despre feminism: „Schimbați modelul femeii în politică: ușoară, amantă, mahalagioaică”

Cursele microbuzelor sunt puține, iar statul la ocazie nu e la îndemână, mai ales în contextul actualei pandemii, când șoferii ezită să călătorească cu străini.

Să ai acces la o injecție banală sau la o schimbare de bandaj a devenit un lux în rural — Vârstnicii de la sat ajung rar la medic | Foto: Patricia Marina Toma

Afecțiunile rămân netratate sau sunt tratate cu leacuri bătrânești, cu sfaturi la telefon și cu informații din online. Mai ales unde nu sunt urgențe.

Unii sunt transportați la oraș de copii, nepoți sau de câte un vecin care are mașină, contra cost. Dar foarte mulți locuiesc fără copii, aceștia fiind plecați peste hotare sau mutați la oraș. Iar pensiile lor, chiar și pentru cei care n-au lucrat la CAP, nu le permit să plătească o mașină (un consătean care să-i ducă) pentru orice fleac de ordin medical, în condițiile în care “uberul sătesc” poate costa și 100 de lei pentru o cursă de 20-30 km. Un astfel de gest e fie o fiță, fie o urgență majoră.

În România, aproximativ 1,9 milioane de pensionari au pensii sub 1.000 de lei, reprezentând 40% din totalul pensionarilor. Dintre aceștia, aproximativ un milion sunt beneficiari ai Indemnizației Minime Sociale, înghețată în decembrie la 704 lei de către guvernul liberal.

Recomandări

Vremea se schimbă radical în următoarele zile în România: temperaturi scăzute, vânt și ninsoare

Cei mai mulți dintre pensionarii care beneficiază de Indemnizația Minimă Socială locuiesc în mediul rural, departe de alte forme de ajutor social, precum cantinele sociale.

Off-road cu ambulanța

La caz de boală mai grea se cheamă ambulanța, doar că înspre multe localități rurale durata unui transport crește substanțial. Pe de o parte, din cauza distanțelor, pe de altă parte, din cauza stării drumurilor, în special în satele și cătunele deservite de drumuri locale sau județene.

Pe drumul dintre Marin și Crasna (județul Sălaj), văd periodic ambulanțe opintindu-se printre craterele și denivelările semănate răzleț pe vreo 4-5 km. Se merge cu viteză mică, pentru a permite slalomul și pentru a nu zgâlțâi prea tare pacienții transportați. Iar pornirea sirenei și a girofarului e absolut inutilă.

Se merge pe treabă bună, că doar se știe, eternitatea s-a născut la sat și oamenii de acolo sunt învățați cu greutățile. Suportă multe și au tot timpul din lume la dispoziție, că timpul se scurge într-un ritm mai lent în rural decât în marile aglomerații urbane.

Recomandări

REPORTAJ. Fața mai puțin discutată a Bisericii. Preotul care face injecții: „Știu să ajut și la o naștere. Până acum, nu a fost cazul”

Pandemia de COVID, o nouă lovitură pentru cei mai oropsiți

Măsurile privind accesul la spitale, luate în contextul pandemiei de COVID-19, au afectat profund populația vârstnică rurală, în special pe cei bolnavi, care necesitau internări, intervenții chirurgicale și tratamente medicale.

Au fost cazuri în care, în lunile martie, aprilie și mai, pacienții au fost externați și trimiși acasă, chiar dacă starea lor de sănătate nu era în cei mai buni parametri, pentru a face loc cazurilor de COVID.

În astfel de situații, îngrijirea bolnavilor, de la hrănire, curățat, administrat tratamente, schimbat bandaje sau, după caz, scutece, a intrat în grija familiei.

Mulți vârstnici căzuți la pat, după cum mi-a fost dat să observ și să aud, sunt chinuiți de escarele cauzate de imobilizări prelungite. În unele cazuri, pacienții externați din spitale sunt aduși acasă cu escare pe care trebuie apoi să le îngrijească aparținătorii.

În unele cazuri, dacă veniturile permit și mai ales dacă se întâmplă să fie prin localitate cineva care lucrează în domeniul medical (asistente medicale, în principal), se apelează contra cost la aceste persoane pentru curățarea rănilor și schimbarea bandajelor.

Asta, în cazurile fericite în care vârstnicii suferinzi au în preajma lor, în aceeași casă sau în localitate, vreun membru de familie sau o rudă apropiată. Sau în cazurile în care rudele plecate plătesc pe cineva din localitate pentru a avea grijă de părinții îmbătrâniți.

Cu totul altfel este situația celor care, din varii motive, n-au pe nimeni aproape și nici nu au veniturile suficient de mari pentru a plăti servicii de îngrijire sau o avere (locuință și terenuri) suficient de atractive încât să atragă atenția vreunui consătean dispus să asigure îngrijirea necesară în schimbul împroprietăririi.

Nostalgia după perioada comunistă e foarte puternică în rândul multor vârstnici în ale căror localități au funcționat cândva, pentru câteva decenii, dispensare și în care au rezidat medici, moașe și felceri. Cu atât mai mult pentru cei care au prins și perioada anterioară apariției dispensarelor, fiind martori ai “măririi și decăderii” sistemului medical din rural.

Să ai acces la o injecție banală sau la o schimbare de bandaj a devenit un lux pentru mulți dintre cei care locuiesc în mediul rural. Despre consult ginecologic la caz de sarcină, planning familial sau consult de specialitate, fără deplasare la oraș (cu toate cheltuielile aferente unei astfel de deplasări) nu are sens să mai vorbim, că pare să țină de domeniul SF-ului sau al utopiei.

Sunt aspecte ce țin de traiul în mediul urban (nu oricare oraș) sau de un anumit nivel de trai și mobilitate. Satul nu mai e gândit de marii strategi și decidenți ca un loc de trăit decent și demn, ci ca un loc din care se extrage forță de muncă ieftină, mâncare “bio” și “tradiții”. Și în care se merge ca turist, pentru a căuta refugiu temporar într-o fantasmă idilică.

Iar bătrânii, atunci când nu sunt certați pentru iresponsabilitatea de a pretinde măriri de pensii, sunt descriși condescendent, ca rămășițe ale unei lumi de altădată, învățată cu greutățile și sacrificiile.

Fotografii: EPA