Cine vrem să fim noi, românii?

Mai grav: mi se pare întru totul absurd. Cum să fiu toată viața conservator sau socialist sau liberal, fără să judec nuanțele, fără să judec de la caz la caz, de la om la om?

Întocmai ca nenea Iancu al nostru, într-o problemă sunt conservator, în alta socialist, în cealaltă liberal. 

Fascist n-am fost niciodată, iar din comunism n-am apucat decât finalul, care m-a lecuit pe veci de utopie. 

Nu pot nici măcar susține toată viața o singură echipă de fotbal. Mi se pare la fel de absurd să decid că de-acum și pentru următorii cincizeci de ani voi fi fanul lui Dinamo sau al Rapidului și chiar să fiu și să sufăr pentru o echipă sau alta.

Cel mai bun prieten al meu, între timp plecat în lumea aceea pe care ne-o închipuim mai bună, mi-a dat soluția: să țin cu jucători, nu cu echipe. Așa fac.

Jucătorii sunt oameni, la fel ca mine, la fel ca tine. Nu strig niciodată pentru culori sau pentru un trib, întotdeauna pentru oameni.

Există pe lume, am mai scris asta, căci o știm de la anticul Arhiloh, oameni care sunt vulpi și oameni care sunt arici.

Vulpile știu multe, aricii știu ceva important. Eu sunt, neîndoielnic, precum Cehov, Caragiale, Shakespeare, Balzac, Isaiah Berlin, Amos Oz, Mario Vargas Llosa sau tânărul (doar tânărul!) Tolstoi o vulpe.

Fără nicio legătură cu alonja intelectuală, pur și simplu cu felul de a trece prin viață. Nu cred în ideile unice, în partidele unice, în partide în general, în cheile unice de interpretare a vieții. 

Nu cred nici în Marx, nici în Freud, nici în patriarhii pieței libere. Ei erau arici. Dar și alții, mai însemnați, precum Dante sau Dostoievski sau bătrânul conte Lev Nikolaevici Tolstoi, tot arici au fost.

Sunt incapabil de fanatism, îmi repugnă orice formă de extremism. Sunt de fiecare dată altcineva, rămânând în același timp același, fiindcă am niște piloni care nu se negociază. Cel mai important dintre ei este libertatea.

Nici măcar nu mă pot statornici într-un singur loc. Astăzi sunt în Bologna, mâine în Calabria, poimâine în Porto, în Portugalia. Nu e o metaforă. Chiar așa trăiesc eu, în zbor. Chiar sunt astăzi în Bologna.

Nu mă simt legat în niciun fel de rădăcini. Nu e o virtute, nu e un handicap. Sunt oameni care sunt copaci și sunt oameni care sunt păsări. Eu nu sunt copac.

Nu e rău să fii nici copac, nici arici. Pur și simplu, nu sunt. Sunt un nomad al timpurilor noastre, cum sunt atâția alții.

Acestea sunt pozițiile de pe care scriu, acestea sunt baricadele mele, așa mă uit la lume. 

Și uitându-mă așa, văd ceea ce, uneori, altora le scapă. Și anume că lumea e astăzi căpiată de câteva secții de agitație și propagandă de sens contrar, dar în mod profund similare.

Căpiații de stânga sunt la fel de fanatici precum căpiații de dreapta, „suveraniștii” populiști sunt la fel de ridicoli precum progresiștii fără filtru critic.

Nu cred că lumea poate fi schimbată în mai bine de nicio revoluție.

Nu cred în revoluții și în trasarea geometrică a vieții, în încadrarea în planuri cincinale.

Cred că viața există cu adevărat (adică merită să fie trăită) doar când omul poate trăi liber. 

Nu cred în gândirea comună, în gustul comun, nu cred în gloată și nu cred nici în elite. Cu atât mai puțin în ierarhii, mai ales în cele „oficiale”.

Ca Mihail Sebastian, am încredere doar în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.

Cred că fiecare are un cap și fiecare are o inimă și dacă tot le avem ar trebui să le folosim. Că fiecare are un cuvânt și fiecare are un obraz și fiecare are o singură coloană vertebrală. Respectul se pierde o singură dată.

Nu cred în miracole, chiar dacă există. Cred că suntem răspunzători fiecare în parte de ce facem cu viața noastră și că, dacă nu suntem în stare să construim o societate, respectându-ne și trăind liberi, atunci nu merităm împreună o altă soartă.

Sau – cum bine a scris cândva o mână inspirată pe zidurile orașului – „Singura soluție, propria evoluție”.

Dar ca să evoluezi trebuie să accepți oglinda. Port de douăzeci de ani, firește zadarnic, oglinda prin lume.

Mă privesc, îi las și pe alții să se privească – lumea nu se schimbă decât din interior.

E fix alegerea noastră de a fi cât de proști, de ignoranți, de inculți, de intoleranți vrem să fim. Nicio societate nu ne poate forța să devenim altceva. TikTok-ul nu e obligatoriu.

Așadar, întreb din nou, la fel de zadarnic bineînțeles, ce vrem să fim? Cine vrem să fim noi, împreună? Ne mai leagă ceva, în afară de ura față de celălalt? Ce? Și până când?

Foto: Inquam Photos / George Călin

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE