Atât s-a putut! Noua ordine mondială și pigmeii „suveranismului” din Europa de Est

Primul a fost criza financiară mondială din 2009 provocată de băncile americane și, respectiv, supremația dolarului ca valută de referință. Ea a dovedit fragilitatea sistemului financiar internațional (generată prin lăcomia iresponsabilă a capitalismului speculativ), inspirând crisparea defensivă din zona Euro și tentația multor state de a-și reduce dependența față de fluxurile comerciale globale. 

Al doilea a fost pandemia de Covid-19: dacă un virus cuibărit într-o cușcă de la Wuhan a putut lua avionul, reușind să închidă catastrofal mai toate economiile lumii și să justifice restricții guvernamentale cu aer totalitar, părea limpede că „umanitatea fără frontiere” devine un pericol pentru ea însăși. 

În fine, invazia rusească a Ucrainei a readus războiul în Europa. Printre multe ale efecte, această decizie ilegală a înmulțit criticii triumfalismului american de după Războiul Rece: nu este lumea „monopolară” (ilustrată prin conceptul strategic al unui NATO „global”, adoptat de administrația Clinton, în 1999) o provocare la care Rusia lui Putin a avut dreptate să răspundă? 

Seria neagră pe care o amintesc aici a generat pe toate meridianele replieri identitare și diverse accese de protecționism. Primul și mai ales cel de-al doilea mandat al lui Donald Trump nu fac decât să demonstreze că pax americana, bazată după 1989 pe convingerea bipartizană că toată planeta va deveni liberală și capitalistă, și-a pierdut trecerea până și printre americani. 

Recomandări

Secretul Israelului în războiul cu Iranul: micul stat este o mare putere tehnologică, cu companii de zeci de miliarde de dolari. Iar un român a pus bazele acestui ecosistem

Paradoxal, într-un sistem internațional cu SUA în centru și într-un interval istoric de o incomparabilă prosperitate (treptat redistribuită), opinia publică mondială se obișnuise atât de mult cu ideea de progres economic nestăvilit încât a suprareacționat la aceste „hopuri” succesive, provocând o dezordine vecină cu haosul și, prin urmare, o potențial sărăcitoare eră a incertitudinii. 

Suveranismul, ca nou populism „global”, a îmbrăcat forme la fel de diferite ca și motivațiile actorilor politici chemați să-l întruchipeze. În fapt, societatea politică mondială a trecut de la idealism la realism, adică de la hegemonia americană justificată prin presupusa universalitate a valorilor liberal-capitaliste la hegemonii regionale, bazate pe ierarhii de putere limitate geografic. 

America izolaționistă a lui Trump visează să-și păstreze primatul strategic și economic prin control panamerican și tratative bilaterale avantajoase (de pildă, cu petromonarhiile din Golful Persic). Uniunea Europeană (cu Franța și Germania în frunte) se ambiționează să scape de tutela postbelică de la Washington și să se reînarmeze, pentru a face din blocul comunitar unul dintre cei trei protagoniști capabili să domine arena în restul secolului 21. Rusia lui Putin intenționează să-și refacă sfera de influență din era sovietică, să slăbească relația transatlantică și să coordoneze, de mână cu China, o alianță globală a regimurilor autoritare antioccidentale. India lui Modi predică suveranismul hindus, gândit ca o contrapondere la virtuala supremație asiatică a Chinei, deși continuă să cotizeze la „revanșa” BRICS+. 

Recomandări

Periculoasa tendință de politizare a Comunității de Informații americane sub Trump / Analiză a unui senior CIA

Noua coregrafie suveranistă e riscantă geopolitic, dar plauzibilă în cazul marilor puteri pomenite anterior. Nu același lucru se întâmplă cu suveranismele noncomunitare, strict naționale, din interiorul UE și mai ales în cazul celor est-europene. Ce a reușit Orban, în afară de menținerea sa la putere, într-un stat de drept deteriorat deodată cu nivelul de trai și exilarea Ungariei pe strapontina reuniunilor comunitare de la Bruxelles? Ce mare lucru a izbutit Partidul Lege și Ordine (PiS) al conservatorilor polonezi, între 2015 și 2023, când s-a aflat la guvernare? 

Cam tot atât cât a realizat și PSD, în România (pentru că el este, de fapt, omologul PiS): subminarea independenței justiției (prin politizarea Curții Constituționale și autorizarea ministrului Justiției de a revoca președinții instanțelor). Apoi limitarea libertății presei (câtă e reală, în România, după 10 ani de USL?). În fine, o retorică eurosceptică și naționalistă, care a blocat accesul Poloniei la fonduri europene de peste 65 de miliarde de euro și i-a aplicat amenzi de peste 500 de milioane de euro. 

În ultimii 7-8 ani, ca să nu rămână mai prejos – și clar stimulată de cartelul USL, patronat de nesimțita aroganță a lui Iohannis – a moșit și România un partid suveranist, AUR, căruia Mesia de TikTok, încurajat de paleo-Securitate și o secțiune importantă din BOR, i-a mai adăugat efemerele zorzoane POT și SOS. 

Recomandări

Nicușor Dan convoacă oficial partidele la consultări pentru desemnarea premierului

În vreme ce Orban și liderii PiS sunt populiști inteligenți, cinici și capabili să se oprească înainte ca frânghia europeană să se rupă, personalul „suveranist” distribuit în comedia autohtonă e doar o tristă colecție de indivizi deliranți, care descarcă în variantă Temu pachetul cu aberații conspiraționiste și resuscită lupta de clasă, sub forma unei „insurecții” suburban-obscurantiste. 

„Atât s-a putut”, dar dacă nu ne revenim în fire, ca să ne ocupăm rapid de problemele structurale din administrație și economie, n-o să mai putem în curând nici atât. 

Foto: Shutterstock