Blestemul pământului. Cum ne folosim resursele naturale: de la fantasmele lui Ceaușescu la saga Roșia Montană
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În comentariul său săptămânal din Libertatea, publicistul și eseistul Teodor Baconschi atrage atenția asupra situației aparent paradoxale în care unele dintre cele mai bogate țări în resurse naturale au rămas totuși sărace și invocă și situația României, plecând de la rolul de benzinărie al Germaniei naziste, trecând prin fantasma lui Ceaușescu, a economiei autosuficiente, până la saga numită Roșia Montană.
La 1711, The Spectator – una dintre cele mai longevive publicații britanice – observa, în premieră, că țările bogate în resurse naturale nu sunt și cele mai prospere. Acest adevăr contrazice simțul comun: ce ar fi mai normal decât să transformi bogățiile subsolului în avuție a națiunii care lucrează pentru exploatarea lor?
În textul meu de astăzi, mă voi referi, așadar, la ceea ce Richard Auty a numit, cu o expresie de acum consacrată, blestemul resurselor.
Chiar dacă nu putem postula o corelație universal valabilă (orice legitate economică admite excepții), e ușor de dovedit că state precum Angola, Africa de Sud, Zimbabwe, Libia, Brazilia sau Federația Rusă – adevărate paradisuri geologice și imense depozite de hidrocarburi – nu sunt nici pe departe comparabile ca nivel de dezvoltare cu țări sărace în resurse minerale precum Japonia, Elveția, Suedia, Coreea de Sud, Singapore sau Finlanda.
În linii mari, putem spune că țările dotate cu un subsol abundent, dar lipsite de o tradiție intelectuală orientată spre educația superioară, cercetare și inovație cad pradă unor companii (în general occidentale) care corup guverne slabe, acaparează juridic materiile prime și întrețin conflicte de tot soiul, de la cele ideologice până la cele religioase și interetnice.
În schimb, țările care nu dispun de mari rezerve de minerale rare sunt „condamnate” să se dezvolte prin cultivarea resurselor umane: specializări universitare de top, comunități științifice performante, meritocrație, investiții în industrii cu valoare adăugată mare, plus o politică externă axată pe soft power, adică pe un export cultural inteligent și atrăgător.
S-a pus și întrebarea: aduce democrația prosperitate? Răspunsul – statistic și analitic vorbind – este afirmativ. Federația Rusă deținea și la 1900 resurse de hidrocarburi semnificative, dar industrializarea sa era lentă și mereu inhibată de centralismul despotic al regimului țarist (care se sprijinea mai mult pe aristocrația funciară decât pe burghezie).
La aceeași dată, SUA – deloc stânjenite de vreo birocrație stufoasă – se pregăteau să devină prima putere economică a lumii, pentru că libera inițiativă, capitalismul și democrația se potențau reciproc. Și aici dăm totuși de contraexemple: bunăoară petro-monarhiile din Golf (EAU, Arabia Saudită, Qatar) nu sunt nici pe departe democrații în accepția occidentală a termenului, dar au înțeles că trebuie să-și asigure un viitor și după ce economia umană nu se va mai baza pe hidrocarburi, investind în active globale din toate domeniile, dar și în educație.
În fine, aș mai aminti un factor: degeaba „ai” mari resurse, dacă nu tu le stabilești prețul pe piața mondială. Prețurile sunt volatile, ceea ce afectează deopotrivă planurile ambițioase și stabilitatea veniturilor.
România e – și la acest capitol – undeva „la mijloc”. Săracă în resurse nu se poate numi, pe lângă evidența unei geografii diverse și echilibrate. Petrolul românesc ne-a asigurat atât importuri tehnologice americane, cât și interesul funest al Germaniei naziste, care ne vedea ca pe o prețioasă benzinărie pentru mașinăria ei militară.
Așa că tot americanii, care dezvoltaseră câmpurile de sonde pe Valea Prahovei, au fost ulterior nevoiți să-și bombardeze investițiile, înainte ca URSS să ne golească rezervorul, ca despăgubire de război.
Și în cazul lui Ceaușescu am trăit pe pielea noastră „blestemul resurselor”, pentru că tocmai subsolul generos al țării i-a permis dictatorului fantasma unei totale autarhii. Mica lui problemă ținea de faptul că o țară izolată nu poate ține pasul cu evoluția tehnologiilor doar printr-un spionaj industrial debil și jocul strategic la mai multe capete.
După 1989, capacitatea noastră geologică a fost iarăși gestionată de companii străine, paleta energetică s-a diversificat (solar, eolian), am ratat ocaziile de a reactiva zona hidro și am descoperit resursele platoului pontic, la care încă nu avem acces – și nici nu e clar când vom bifa acest obiectiv (care le-a dat multora iluzii „norvegiene”).
În ce o privește, saga Roșia Montană a hrănit simultan pușculița unei exploatări aurifere pe hârtie (cu posibilul „bonus” al unor penalități usturătoare) și pe cea a militantismului eco-arheologic… Să vedem, așadar, ce va mai fi, căci de gândit o perspectivă s-ar zice că nu suntem în stare. Cel puțin până acum.
