Când pușcăria e mai bună decât „stăm acasă” și despre responsabilitate în iad
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La Antonio sunt șase într-un apartament de 14 metri pătrați. Adică sub 2,4 metri pătrați de persoană. Standardul european pentru deținuți cere minimum 4 metri pătrați pe persoană, iar dacă deținutul e singur în cameră, 6 metri pătrați.
La parter și etajul 1, pe partea unde stau Rebeca, Ana, Narcisa, Antonia, Cristi, gunoaiele au un minim de 50 de centimetri. E plin, dar plin de libărci și ploșnițe. Sunt și șobolani destui. Mirosul e îngrozitor când se face cald, deci geamul (este doar un geam) stă închis. Ca să prevină aruncarea gunoaielor, vecinii au construit un zid urias până la etajul 3. Singurele lucruri pe care le poți vedea pe fereastră sunt un zid cenușiu murdar și cum cad gunoaiele. Din când în când, mai e câte un animal, in general drogat, care se pișă pe geam de la ultimele etaje.
Acum trei zile a răbufnit canalizarea pe stradă. S-a umplut de căcat peste tot. Mai toți bărbații care muncesc în ghetou muncesc pe șantiere. Șantierele s-au închis. Se bea mult.
Tatăl lui M. și A. e acasă. Fumează cel puțin două pachete pe zi. Stă toată ziua și se joacă pe calculator. Mama mai fumează și ea unul. Se pilesc destul de des și violența verbală e practic continuă. Violența fizică, ca în mai toate familiile din ghetou, e o obișnuință.
Mama lui A. are patru copii. Unul dintre ei, sub un an, restul toți sub 14. Va trebui să se întoarcă în pușcărie curând. Nu are, practic, nimic și trăiește de azi pe mâine.
Întreaga familie E. stă într-o cocioabă cu două camere. Nici una mai mare de 8 metri pătrați. Tatăl e prea bolnav ca să poată face ceva, mama nu știe să citească. Sunt nouă persoane care stau acolo. Sub 2 metri pătrați pe persoană. E multă mizerie, curățenia e foarte greu de menținut, e drept, dar nici nu se străduie mai nimeni. Copiii sunt toți incredibil de drăguți, iar doi dintre ei sunt deștepți foc.
L. are și ea patru copii. Sunt șase într-un spațiu mai mic de 20 de metri pătrați. Nu știe să citească. Fetele sunt toate foarte drăguțe, iar băiatul este un drăcușor plin de energie.
Spațiul e un lux de nepermis
R. a crescut practic singură împreună cu alți 2 frați și o soră. Mama a fost pentru vreo șapte ani în pușcărie, iar de tată nu mai știe nimeni nimic de mult timp. Mama a revenit de curând din pușcărie, iar viața puștoaicei de 11 ani a devenit mult mai grea. Azi, telefonul, cu tot cu cartela de internet, pe care i l-am dat ei pentru a face lecții online, i-a fost luat de mama, care „l-a pierdut”. Cel mai probabil pentru droguri.
La Lacrima sunt acum nouă. Probabil vreo 30 de metri pătrați. Nimeni nu mai are de muncă. Buzdugan, când are crize, e incontrolabil și poate face orice. Fata mică are mai puțin de 2 ani. Armando și Betty au prins drag de școală.
La Răzvan acasă sunt trei familii. Spațiul pe persoană este sigur sub 1.5 metri pătrați. Nu ai cum să vezi soarele din casă. Poți să vezi cam 2 metri de curte murdară și un gard ruginit.
De vreo săptămână umblu ca nebunul din casă în casă încercând să instalez computere și hotspoturi cu telefoane pentru ca cei mici să poată să facă lecții și să stea în legătură cu voluntarii noștri online. Limităm la maxim contactul, așa că eu sunt cel care instalează și distribuie lucrurile de care e nevoie. Sunt o mulțime de oameni care le pregătesc, am scris despre asta un alt articol. În ghetou nu sunt cărți, așa că trebuie să ducem cărți de citit. Sunt foarte puțini copii care să fi avut calculator. O parte vor fi și ele „pierdute” pentru cumpărat de băutură sau droguri. Cele mai multe vor rezista, sper, până când trecem de nebunia asta.
Încercăm împreună să găsim soluții pentru o mulțime de probleme care apar continuu, probleme care trebuie rezolvate. De la medicamente la mâncare. Nu e deloc simplu și suntem zeci care muncim la asta, ca să putem ține pe linia de plutire undeva la 100 de copii și familiile lor.
Cum să fii responsabil, când trăiești în iad?
Aș putea să scriu vreo 20 de povești similare. În ghetou sunt peste 1.000 de persoane care trăiesc în condiții similare. Știu în total 18 locuri similare numai în Ferentari și Rahova. Undeva la 18.000 de oameni care trăiesc în condiții care fac pușcăria să pară un rai. Sunt sute de mii de oameni care trăiesc cam așa în întreaga Românie.
Sigur că ar trebui să stăm în casă. Să ne autoizolăm, să fim responsabili, să contribuim la salvarea țărișoarei. Dar cam fiecare dintre cei care ne permitem asta aveam, avem și vom avea mult mai mult decât au toții copiii aceștia la un loc.
Din păcate, tiradele noastre furioase despre cât de idioți, nemernici și inconștienți sunt oamenii ăia care nu stau în casă în cazul lor sună foarte ipocrit. Nu de alta, dar nu e deloc vina copiilor pentru că părinții lor sunt așa cum sunt.
Și asta cu dacă nu vor sta în iadul lor ar trebui să scoatem armata pe stradă să îi pedepsim, să le dăm amenzi și să îi băgăm în pușcării e o dovadă de prostie arogantă.
Da, e minunată asta cu #stămacasă. Cu redescoperirea familiei. Dar cum e să-ți iei zilnic bătaie de la un tată îndobitocit de alcol sau de droguri și o mamă care e practic amorțită de abuz și violență. Cum e să nu știi dacă o să ai de mâncare de pe o zi pe alta? Cam așa e prin ghetou.
Sunt căteva zeci de mii de oameni care trăiesc prin București în locuri care în caz de izolare sunt mult mai rele decât pușcăria. Copiii lor au nevoie de internet, de computere, de mâncare, de înțelegere, de răbdare - asta dacă vrem să avem vreo șansă la o Românie normală cum vrea lumea bună de la Cotroceni! Și nu, ei nu sunt vinovați pentru părinții lor. Iar cum statul nostru mândru de România normală sau politicianul nostru nemernic cum e “meșterul” de la sectorul 5 nu ar face nimic pentru ei, unii dintre noi ar cam trebui să nu stea acasă.
România nu are cum să devină bună numai pentru că noi vorbim despre ce lucruri bune ar trebui să facă alții. Va deveni o Românie bună când marea noastră majoritate vom face lucruri bune pentru ceilalți, când grija față de cei mai vulnerabili dintre noi nu va fi doar un discurs gol al unui politician sociopat, ci un standard respectat și impus de comunitatea pe care o reprezintă acel politician.
