Așteptând verdele crud al tinereții. Ce s-a întâmplat cu noi, cei de dinainte de COVID? Unde ne-am pierdut?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-un text puternic personal, jurnalistul și dramaturgul Petre Barbu transformă o aparent banală plimbare la piață într-o meditație asupra modului în care l-a schimbat pandemia în doar șase luni. L-a schimbat, ne-a schimbat. Apoi, la semafor, un vis tulburător cu ochii deschiși: și dacă atunci când ne-am da jos măștile, am fi din nou tineri?
Îmi trag sufletul la semafor. E roșu. Căruțul mi-a rupt mâna. Am luat roșii cu 6 lei kilul. L-am întrebat pe tarabagiu de ce s-au scumpit. Mi-a zis că, din cauza căldurii, roșiile se strică mai repede și de-aia s-au scumpit în toată piața. Socotesc că omul m-a luat de fraier. Cum să le scumpești dacă se strică mai repede? Poate le vinzi mai ieftin, ca să scapi de roșiile care riscă să se strice! - judec indispus. E ceva putred în kilul ăsta de roșii.
Nu mai judec limpede. Din cauza căldurii, din cauza mașinilor care trec ca la raliu, din cauza pandemiei. E la modă să dai vina pe COVID pentru orice.
Toți dau vina: politicieni, fotbaliști, primari, vânzători, administratori de bloc. Mă resemnez: socoteala de-acasă nu se mai potrivește cu cea din piață.
S-au scumpit și medicamentele. Pe muțește, pe nesimțite. N-am văzut nicăieri vreo știre că unele medicamente chiar și-au triplat prețurile. Poate s-a dat știrea, dar mi-a scăpat.
Câte lucruri mi-au scăpat în aceste luni torpilate de COVID? Nu e cazul să le caut acum. Dar scumpirea medicamentelor nu e în regulă. Dacă vine al doilea val?…
E roșu la semafor. Mă uit pe celălalt trotuar. Așteaptă vreo cinci-șase măști. Încărunțite, gârbovite, unele chelite, sprijinindu-se de cărucioare. Se duc la piață. Să le strig, peste șuvoiul de motoare ce ne desparte, să le strig tare, cu palmele făcute pâlnie la mască: “S-au scumpit roșiile! S-au scumpit medicamentele!”. Nicio șansă să mă audă.
Cu masca pe figură, nu-mi aud nici gândurile. Pe trotuarul meu, în stânga și-n dreapta, alte măști încărunțite, gârbovite, care se întorc, ca și mine, de la piață. Ele au aflat toate prețurile.
Semaforul e încremenit pe roșu. Ar trebui să fac o reclamație la poliție sau la primărie, să mai scurteze durata roșului la trecerea asta de pietoni. Altă treabă n-am? Alte gânduri nu-mi trec prin minte?
Mă gândesc la mine, cel de dinainte de COVID. Aveam alte gânduri. Nu știu care erau, dar erau altele. Sigur că eram alt om! Omul adevărat, trecut prin comunism, prin tranziție… Acum sunt cu alte gânduri. Negre. Unde naiba este omul ăla care eram în urmă cu șase luni? Unde s-a pierdut? Parcă eram mai frumos, mai limpede, mai deștept. A murit? S-a evaporat? S-a scrântit? - mă enervez. Asta e cea mai mare pierdere: l-am pierdut pe cel care am fost înainte. Definitiv.
Acum sunt la semafor, așteptând verdele. Sunt membru deplin (căruț, mască, oboseală, istovire, dureri) în rândul seniorilor, ca să nu spun “boșorogilor”. Sunt cu băbăciunile și moșii mei din piața Titan.
Iată că mi-am găsit apartenența la un grup de supraviețuitori. Pe nesimțite, am intrat în rândul lor, cu gânduri, cu ticuri, cu frustrări, fără să mă anunțe
cineva sau să-mi dea de știre, la fel cum s-a întâmplat și cu scumpirea medicamentelor. A fost bună la ceva și criza asta de COVID: mi-a șters memoria și m-a luminat unde am ajuns, în alt target de consumatori, de supraviețuitori. Fără cale de întoarcere.
Verde! În sfârșit, verde! Apuc căruțul… Și dacă acum, la traversare, cei care au pornit de pe celălalt trotuar își vor da jos măștile medicale de pe față și, odată cu acestea, vor trage și de chipurile lor ridate, înnegrite, căzute și acrite de ani adevăratele măști pe care le poartă în apărarea sfârșitului și se vor descoperi tineri, foarte tineri?
Și dacă acum, cei care sunt cu mine pe acest trotuar, veseli că s-a făcut verde la traversare, își vor da jos măștile medicale și, odată cu acestea, își vor elibera fețele ridate, înnegrite și acrite? Și cu toții, ca într-o mare traversare pe verdele crud al vieții, vom fi din nou tineri, bucurându-ne de gândurile tinereții pe care am trăit-o cândva?
Să ne întâlnim chiar în mijlocul zebrei, fete zburdalnice și băieți copți, să ne îmbrățișăm, să ne strângem mâinile, să ne sărutăm, fără să ne pese de polițistul din intersecție și de claxoanele șoferilor, și să strigăm: hai la o bere! Tinerețea asta să dureze doar cât va ține verdele la semafor.
Apuc căruțul, îmi potrivesc masca, traversez pe verde.
