Cele două Românii din diaspora. Problema românilor educați care nu vor să stea alături de „căpșunari”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Unii români „educați, școliți” se rușinează că fac parte din diaspora alături de românii care lucrează în agricultură, îngrijesc bătrâni, au locuri de muncă precare sau n-au reușit să se integreze. Chiar dacă îmbrățișează cu entuziasm valorile multiculturale ale societăților vestice în care s-au stabilit, aceștia nu renunță la rasismul și discriminarea de clasă cu care au venit din România.
Cuprins:
Un român stabilit în Anglia ne-a reproșat pe Facebook că publicăm articole despre muncitorii din agricultură și din construcții, în loc să scriem despre „diaspora educată, școlită”. „Bănuiesc că o să vă stabiliți van-ul lângă fermele de aici (din Anglia) să le luați mai ușor interviu românilor care spuneți că reprezintă diaspora”, ne-a scris.
Românii „care spunem că reprezintă diaspora” sunt sute de mii de oameni care lucrează în fermele din Europa - doar în Germania sunt 180.000 de muncitori migranți din România. Milioane de români lucrează în construcții, în abatoare, fabrici și depozite, la curățenie, în hoteluri și restaurante, îngrijesc bătrâni, conduc taxiuri, TIR-uri și dube în toată Europa.
În ultimii trei ani, am trăit în comunitățile de români din Spania, Portugalia, Germania, Italia și Anglia. Am documentat viețile imigranților români care lucrează ca bucătari, medici, șoferi, ingineri, cercetători, antreprenori, constructori, politicieni, profesori, îngrijitori, muncitori sezonieri. Am căutat povești despre migrație cât mai variate, meserii cât mai diferite, astfel încât proiectul nostru să reflecte diversitatea din diaspora românească.
Ni s-a reproșat că în loc să lăudăm „eroii”, scriem despre „victime”
Atunci când am scris despre medicii români din Italia și Germania, tinerii care studiază la Berlin, cercetătoarea română de la Bournemouth University, baritonul din München, consilierul român din Castellón de la Plana, artistul fotograf din Barcelona, am fost aplaudați de „diaspora educată, școlită”.
Dar când am vorbit despre greutățile românilor care culeg căpșuni în Spania, despre româncele care lucrează la curățenie în Portugalia „până nu mai știu care e noapte și care dimineață”, despre românii exploatați în fermele din Germania, despre cei care n-au reușit să pună bani deoparte, deși au muncit până la epuizare, despre cei care au făcut depresie, despre cei pe care pandemia i-a afectat, atunci au apărut comentariile critice.
Criticile au fost la adresa noastră, cei care am expus aceste povești, și la adresa lor - pentru că le e greu, pentru că „s-au lăsat exploatați”, pentru că nu s-au integrat suficient, pentru că și-au construit în țară case prea mari, pentru că le e dor, pentru că au rămas copiii singuri acasă, pentru că sunt săraci.
Pe scurt, reproșul a fost că în loc să lăudăm „eroii”, vorbim despre „victime”, singurii termeni în care au fost portretizați românii din diaspora în presa și în discursul politicienilor de la noi (la care se adaugă românii care comit infracțiuni și „ne fac de râs în străinătate”). Eroii sunt medicii, cercetătorii sau sportivii cu care ne mândrim, iar victimele sunt „căpșunarii”, „badantele”, „sclavii”.
Discursul despre „eroi” și „victime” a făcut mult rău și a adâncit distanțele dintre românii din diaspora
În viața reală nu există „eroi” și „victime”, iar noi n-am cunoscut niciodată în străinătate români-eroi sau români-victime. Am întâlnit doar povești complexe despre identitate, integrare și familie și probleme care se regăsesc la mai mulți români, indiferent de mediul din care provin.
Muncitorii români despre care vorbim în articolele noastre au aceleași probleme ca ale tuturor: integrarea într-o societate cu valori diferite, distanța, confuzia identitară, dorul, relația complicată cu familia și țara de origine. Diferențele constau în lipsa unor privilegii și în vulnerabilitatea pe care o au acești oameni, care n-au avut acces la educație.
Discursul simplist despre „eroi” și „victime” a făcut mult rău și a adâncit distanțele dintre românii din diaspora. Românii nu sunt un popor empatic - și am scris asta de multe ori -, pentru că empatia e o calitate care se educă la școală și acasă, așa cum fac englezii, spaniolii sau germanii, care încurajează bunătatea, implicarea civică și curiozitatea de a-l cunoaște pe celălalt.
Românii nu și-au educat empatia, iar motivele au legătură cu traumele istorice și transgeneraționale, cu frica, cu suferințele sărăciei și cu nevoia de a supraviețui într-un mediu ostil.
Adevărul este că nu am întâlnit prea multă solidaritate între românii din diaspora. Am cunoscut oameni ca Marius Hanganu, care luptă pentru drepturile muncitorilor români, am scris despre românii din Frankfurt care și-au organizat singuri șase secții de votare, am văzut români care îi găzduiau pe alți români și îi ajutau să-și găsească de lucru sau care predau voluntar limba germană pentru imigranți.
Dar cazurile acestea sunt mai degrabă excepții decât situații reprezentative pentru românii din diaspora, între care am simțit adeseori o competiție - cine e mai realizat, cine are un loc de muncă mai bun, cine câștigă mai mult.
Rasismul și discriminarea de clasă sunt mecanisme de coping care îi ajută pe unii români din diaspora să se împace cu identitatea lor românească
Unii români „educați, școliți” evită comunitățile de români și „românismele”, cum ne-a zis unul dintre ei, de care încearcă să se delimiteze. Există această distanțare - „Noi nu suntem ca ei” -, ca și cum ceilalți români ar fi mai puțini buni, mai puțin merituoși.
Unii își doresc să fie „cetățeni europeni” și se rușinează de moștenirea lor românească, care li se pare o piedică. Vor să fie „eroi”, nu „victime” și atunci devin furioși când nu pot controla narațiunea - pentru că românii din diaspora sunt și săraci, și educați, și muncitori, și oportuniști, și integrați, și neintegrați. Sunt milioane de oameni plecați din țară dintr-un milion de motive.
Despre asta am discutat cu cercetătoarea Alina Dolea de la Bournemouth University, pe care am vizitat-o în sudul Angliei. „Suntem o nație de complexați, cu traume transgeneraționale, iar trauma comunistă se vede inclusiv în raportarea la celălalt”, spune ea. „După Revoluție, a fost instrumentalizat la maximum complexul de inferioritate: «Uite, țările din jur au aderat mai repede la UE» sau «Uite ce urât vorbește presa străină despre noi». O altă frustrare vine din faptul că în România se vorbește doar despre «migranții buni» și «migranții răi», iar viața românului obișnuit, care își face treaba, fără să fie erou sau infractor, nu ajunge în presă”.
În anii aceștia, am încercat să înțelegem bagajul simbolic al românilor din diaspora, pentru că mulți poartă cu ei rușinea și complexele de inferioritate. De aici și nevoia de a arăta că ei nu sunt ca ceilalți, mai ales atunci când se stabilesc într-o țară precum Anglia, în care tabloidele i-au înfățișat de multe ori pe români ca fiind săraci, profitori sau infractori - mai ales într-un context polemic, cum a fost Brexitul.
Rasismul și discriminarea de clasă sunt mecanisme de coping care îi ajută pe unii români din diaspora să se împace cu identitatea lor românească. „Noi suntem mai buni decât ceilalți” e mesajul pe care-l transmite această această atitudine de respingere față de conaționalii lor, cărora, dacă ar putea, le-ar refuza dreptul de a se numi diaspora.
Rușinea e perpetuată de obsesia pentru cum te văd cei de acasă
Rușinea am întâlnit-o în toate mediile sociale. Mulți români vor ca cei de acasă să creadă că „s-au realizat” în străinătate și atunci vorbesc doar despre lucrurile pozitive: joburi bine plătite, autostrăzi, școli și servicii medicale de calitate. Evită să discute cu prietenii sau cu familiile din România despre dificultățile procesului de integrare, despre momentele în care nu și-au găsit de lucru sau au fost discriminați. Le e rușine să recunoască față de ei că le-a fost greu.
După ce am publicat seria despre românii care lucrează la căpșuni în sudul Spaniei, în care am scris despre abuzurile fermierilor, despre rușinea de-a fi „căpșunar”, despre viața grea pe care o au românii în Palos de la Frontera și despre problemele lor de sănătate, după ani de muncă în soare sau în frig, unul dintre bărbați ne-a sunat.
„Văzură toți de-acasă cum trăim”, ne-a spus cu tristețe. „Acum spun că avem probleme cu banii”. Familia lui chiar se confrunta cu probleme financiare, după ce tatăl său s-a îmbolnăvit de cancer în România, iar el a împrumutat bani ca să-l opereze la un spital privat. Cu toate astea, prietenii și rudele din țară nu știau nimic despre greutățile lor - că munca la căpșuni e prost plătită, că patronii îi exploatează, că au contracte sezoniere și din cauza asta nu-și pot cumpăra o casă în rate, că și-ar dori mai multe de la viață și că se simt umiliți de eticheta de „căpșunari”.
Rușinea e perpetuată de obsesia pentru cum te văd cei de acasă, iar această atitudine a „diasporei educate, școlite”, care vrea să se delimiteze de muncitorii, șoferii sau constructorii români, creează prăpăstii uriașe în comunitățile de români, care rareori reușesc să funcționeze ca o comunitate.
Uneori, când citesc comentariile românilor din diaspora - și din țară - la materialele noastre, am sentimentul că nimeni nu-l ascultă pe celălalt. Fiecare se raportează la propria experiență ca și cum acela ar fi singurul adevăr posibil și le neagă sau contrazice pe cele trăite de alții.
Dar experiențele migranților români variază în funcție de meseria pe care o au, de cât de bine vorbesc limba țării respective și de felul în care îi percep ceilalți. Discriminarea pe care o trăiesc unii români e mai degrabă o discriminare de clasă decât una etnică - medicii, inginerii, IT-iștii au rareori experiențe negative (și ele se rezumă la chestiuni de nuanță, cum ar fi mirarea „Dar ce bine vorbești limba engleză”), în timp ce românii care lucrează în ferme, în fabrici sau la curățenie se confruntă uneori cu abuzuri.
Sunt puține punți de comunicare între bulele care s-au construit în diaspora, iar lumile acestor români sunt atât de diferite, încât uneori e greu de crezut că locuiesc în aceeași țară. Firește că experiențele lor sunt diferite - un muncitor în construcții din Derby, un chirurg din Oxford, un muncitor sezonier din Kent sau un designer din Londra -, dar asta nu îl face pe niciunul dintre ei mai puțin demn de a face parte din diaspora.
