Noul proiect de ţară este neoiobăgia. Statul nu face diferența între bușteni și oameni

Am scris acum câteva zile un text aici în care avertizam asupra situaţiei de la Cluj: Ultimele resurse ale României: buşteni şi oameni „ieftini” în vremuri de pandemie. Spuneam că România postcomunistă a ajuns să dispună de două resurse fundamentale: buştenii (resurse naturale) şi oamenii (resursă umană).

Însă resursa umană cu care România a mai rămas nu mai este una super calificată, adică bine plătită, ci o resursă umană necalificată numită „forţă de muncă ieftină”. Aş spune chiar foarte ieftină şi prost plătită. Atât de ieftină, încît se vinde „sezonier”, „en-gros”, aproape ca buştenii.

Dar dacă buştenii se reîntorc în ţară sub forma unor mărfuri prelucrate în fabrici şi cu un preţ mai mare (vindem buşteni şi cumpărăm scobitori şi mobilă etc.), cetăţenii, „forţa de muncă ieftină”, revin în ţară mai obosiţi, mai bolnavi, mai bătrâni, chiar dacă cu ceva bani adunaţi.

Ce vreau să spun este că statul ar trebui să aibă o altă strategie faţă de cele două „resurse” fundamentale de care mai dispune, nu doar o strategie de consum.

Planul inexistent

Resursele neregenerabile se termină: asta ştim de când e lumea. Care este proiectul de ţară al României în acest sens? Cu pădurile lucrurile sunt vizibile: tot mai mulţi munţi cheliţi, tot mai multe terenuri curg la vale producând catastrofe ecologice. Un plan de gestionare şi reglementare a defrişărilor nu avem. Nici unul de împădurire. Să nu uităm: pădurile se taie uşor şi cresc foarte greu.

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

Cu resursele umane lucrurile sunt şi mai complicate: acolo e nevoie de investiţii imense nu doar în educaţie şi sănătate (domenii subfinanţate cinic de 30 de ani), ci şi de infrastructură şi bunăstare. De multe resurse şi mult timp stabil.

Asta este realitatea. Dacă privim în spate la creşterea şi dezvoltarea resurselor umane din această ţară, dar şi la descreşterea ei, ce observăm?

„În România, cea mai mare creștere [a nivelului IQ] am avut-o din 1967 până în 1977, o creștere imensă. (…) Prima generație după Revoluție a înregistrat o prăbușire la nivelul la care eram la al Doilea Război Mondial.” (studiul aici). Oare de ce? Nu e aşa de greu de explicat. E destul să privim şi analizăm spre ce şi cum s-au cheltuit şi distribuit resursele acestei ţări. 

Abandonul viitorului

Bun. Acesta este proiectul nostru de ţară? Neoiobăgia? Subdezvoltarea? Forţă de muncă ultra ieftină şi necalificată? Consumul? Finanţarea minimă a educației, sănătăţii şi infrastructurii publice?  Nu există nicăieri în lumea acesta o ţară care să se fi dezvoltat pe acest tip de proiect: cu munca foarte ieftină, fără educație şi sănătate nu poţi agonisi şi produce dezvoltare. Abandonul interesului cetăţenilor tăi înseamnă abandonul viitorului. Punct.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

O scurtă istorie. Secolul XX a debutat cu o mare mişcare a forţei de muncă, a muncitorilor, care cereau reglementarea regimului de muncă şi a formelor salariale.

Ei cereau o reglementare decentă a orelor de muncă (8 ore de muncă pe zi), a vârstei accesului la muncă (problema copiilor în câmpul muncii şi exploatării: să nu uităm că munceau de pe la 6-7 ani în fabrici și mine), a formelor de salarizare (ca să se poată trăi decent), a asigurărilor medicale, a unui sprijin financiar în caz de accident de muncă, problema timpului liber, a accesului la educaţie şi sănătate a muncitorilor şi copiilor lor etc.

Câștig de ambele părți

Adică a existat o negociere dură dintre angajaţi şi angajatori, între muncitori şi patronat. Simplu, ei au spus: exploataţi-ne, dar cu măsură şi daţi-ne acces şi la timp liber, bunăstare, viaţă privată, educaţie şi îngrijire medicală. Patronatul a înţeles şi a fost nevoit, din cauza dezvoltării tehnologice şi mai ales a presiunii sindicatelor şi muncitorilor, să accepte aceste măsuri: aveau nevoie de muncitori sănătoşi, educaţi, odihniţi, binedispuşi pentru a fi mai eficienţi.

A fost un câștig de ambele părţi: patronatul a primit o forţă de muncă mai sănătoasă şi mai educată, iar muncitorii au primit drepturi şi salarii mai mari. Atenție: drepturile au fost câștigate cu un preţ mare,  nu au fost primite în dar. Şi ele pot fi uşor pierdute.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Cei plecați, oamenii nimănui

Secolul XXI debutează cu un fenomen tot mai discutat în lumea occidentală: dictatura precariatului. Se schimbă enorm de mult formele de muncă. Lumea occidentală dezvoltată şi bogată  trece la „munci imateriale” (muncitori de birou), muncile materiale (atenţie, ele nu dispar!) sunt externalizate în două feluri: producţia pleacă în Asia sau Europa de Est, unde forţa de muncă este foarte ieftină, iar cea de acasă este făcută de o altă mână de muncă foarte ieftină, emigranţii.

Conflictele din lumea arabă, fostele colonii şi mai ales căderea comunismului aduce în Occident enorm de multă forţă de muncă nepermis de ieftină. Şi nu doar atât: această nouă forţă de muncă este lipsită de legi protectoare şi drepturi. De ambele baricade.

Statele din care vine această forţă de muncă sunt total dezinteresate de cetăţenii lor plecați: ei sunt abandonaţi şi trataţi strict ca resursă pentru ţară. Ei sunt cei care trimit „dividende” şi întreţin o bună parte a populaţiei rămasă în ţara de obârșie. Ţara de provenienţă nu are ce le oferi.  De partea cealaltă? Statele în care ei ajung, mai ales capitalul de aici, exploatează la maxim această oportunitate: munca ieftină poate aduce profit imens.

„Dictatura precariatului”

A curs multă apă pe toate râurile Europei până au fost reglementate anumite drepturi care nici pînă în ziua de azi nu sunt finalizate. În spatele „migrației economice” şi a „dividendelor trimise” se ascunde mult sânge, multe lacrimi şi multă suferinţă.

Nu mai vorbesc de catastrofa socială produsă în sânul comunităţilor celor plecaţi şi rămaşi: destructurare socială, abandon familial, abandonul copiilor, sinucideri etc. Vine din spate o generaţie de copii crescuţi fără părinţi (adică cu părinţi plecaţi la muncă) şi o generaţie de bătrâni fără pensii şi minime asigurări. Ştim ce catastrofe sociale noi ne aşteaptă? Nu.

Precariatul este un termen inventat de faimosul sociolog francez Pierre Bourdieu, care vine din englezescul precarious şi înseamnă: instabil, nesigur, riscant. Precariatul este atribuit formei de muncă instabile, „flexibile” – adică în permanenţă schimbare şi recalificare, fără garanţii minime legate de asigurări sociale şi medicale etc.

Foarte simplu spus: precariatul este acea masă de muncitori, devenită tot mai mare, care îndeplinește munci tot mai nesigure, prost plătite, instabile, temporare, fără a mai avea acces la rezultatele minime ale muncii lor. Pe ei nu-i mai protejează nimic. Precariatul în rândul tineretului este înfricoșător şi devine o ameninţare socială. O spun specialiştii.

Vă rugăm, exploatați-ne!

Secolul XXI debutează la polul opus secolului XX. Forţa de muncă, muncitorii, strigă tot mai disperat: vă rugăm, exploataţi-ne! În orice condiţii, dar daţi-ne de muncă.

Nimeni nu vrea să-i mai exploateze decât în formă de precaritate: forţă de muncă foarte ieftină, multifuncţională (e de dorit să faci mai multe munci simultan), fără minime asigurări (sănătate, contracte pe perioadă nedeterminată, muncă bine reglementată), flexibilă (să schimbi des meseriile şi să poţi lucra de prin hub-uri improvizate, fără sediu propriu de birou), munci temporare (sezoniere), fără instituţii şi legi de protecţie (lipsa sindicatelor şi a contractelor colective de muncă). 

Amintim în acest context cum s-a redactat noul Cod al Muncii şi noua Lege a Dialogului Social în  epoca Boc-Băsescu-PDL. Deja aţi uitat? Cine a cerut modificarea legii? Ele nu  au fost modificate la cerința Confederației Patronatelor şi a Sindicatelor locale, ci la cererea expresă a Consiliul Investitorilor Străini şi Camerei de Comerţ Americană – faimoşii “investitori străini & strategici”, adică a corporaţiilor –  şi la recomandarea FMI şi a Băncii Mondiale (aici studiul).

Fără putere economică și politică

Poate cel mai important fenomen al „dictaturii precariatului” este următorul: precariatul nu mai are nicio putere economică şi politică. Apropo, cuvântul pre-cariat spune cam tot: carious este  cuvântul care înseamnă stricat, adică ceea ce avem în română: cariat.

Da, muncitorul precar este “dintele social cariat”, pe care “medicul-angajator” este mereu dispus să-l scoată şi să-l arunce, mai ales când are mulţi alţi la schimb. Aţi văzut ce e în aeroportul din Cluj? Oare statul îşi permite acest lucru cu cetăţenii lui? Profesorul Guy Standing ne anunţă în faimoasa lui carte dedicată precariatului că, lăsat de izbelişte, „precariatul devine o nouă clasă periculoasă”:  The Precariat – The New Dangerous Class (Bloomsbury, 2011).

Această “carie” nerezolvată, aceşti muncitori lăsaţi fără minimă protecţie şi garanţii, pot aduce multe probleme: sociale, economice şi politice. Caria doare rău dacă nu e tratată.

Cazul de la Cluj

Revenind la cazul de la Cluj. Acolo vedem ca la carte cum statul nu face diferenţa între buşteni şi oameni – „forţa de muncă ieftină”. Cînd am văzut fotografia am crezut că e în India. Fără ironie şi cu respect pentru acea ţară. Dar doar de acolo mai vin astfel de poze. Nu, e la Cluj: „centrul civilizat şi bine gestionat” al acestei ţări. Bun.

Repet, mai ales în acest context în care munca devine un privilegiu. Da, e important ca oamenii să aibă acces la piaţa muncii. E dreptul lor şi trebuie asigurat. Accesul la muncă e un drept economic şi politic fundamental. Dar nu în orice condiţii. Iată un şir de întrebări:

Instituţiile locale clujene spun că „habar nu au”. Cine gestionează acest „export”? Acolo nu e deloc bine ce se întâmplă. Ce garanţii au aceşti oameni, ce asigurări, ce condiţii sanitare etc.? Ei pleacă pentru câteva luni, căci sunt “sezonieri”: cine le plăteşte carantina când se întorc? Statul german, angajatorii sau statul român? Dacă s-a făcut înţelegerea la nivel de stat, nu se putea organiza o formă mai umană de „export”?

Totuşi, oamenii nu sunt buşteni şi nici “dinţi cariaţi”, care pot fi aşa uşor aruncaţi. Care este proiectul nostru de ţară? Imaginea din Aeroportul din Cluj ne spune totul.

Urmărește-ne pe Google News