Cu mască, fără mască
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dintr-o piață, înconjurat de zeci de măști speriate de coronavirus, unul dintre cei mai apreciați jurnaliști din presa românească, Petre Barbu, invocă într-un text emoționant imaginea triumfătoare a mamei sale după ce răzbea la o coadă la Alimentara și modul în care am supraviețuit, la grămadă, în cușcă, izolați în comunism.
O mască traversează strada. Lângă chioșcul deschis cu ziare (ce ziare se mai vând pe vremea asta?) stau de vorbă trei măști. Una și-a cumpărat un buchet de liliac și povestește ceva. Celelalte două măști râd. Pe trotuar, o mască de peste 65 de ani își trage încet căruțul cu alimente, în afara orelor regulamentare. Pe lângă ea trece o mască ținând în lesă doi câini. Fără mască. O potaie se pișă la copac, cealaltă amușinează sub o bancă, masca își aprinde o țigară cu un soi de aroganță (așa mi se pare): uite că sunt liber să-mi plimb cei mai buni prieteni!
„Bună dimineața!” – aud că mă salută o mască, mă uit lung la ea, ce vrea?, de unde mă știe?, ce naiba a apucat-o?, aoleu, ăsta-i vecinul meu de palier!, mi-a luat-o înainte la piață, dar nu mai apuc să-i răspund.
Pe măsură ce mă apropii de piață, crește forfota măștilor. Presimt că ceva nu e în regulă. Constat regula: e coadă la intrarea în piață. O coadă răsfirată de măști. Sunt vreo 30 – 40, estimez crispat, n-are rost să le număr. În capăt, o barieră păzită de o mască de bodyguard și supervizată de o mască de la poliția locală.
Mă așez la coadă. Sunt în dreptul unui magazin de ceaiuri și suplimente alimentare. În dreptul ușii, un poster pe care citesc: „Poate nu ești primul, da’ poți să fii cel mai bun”. E un headline la Maraton Forte, „tonic pentru activitatea sexuală a bărbaților”. Oare o fi bun maratonul ăsta? Trebuie întrebat medicul Streinu-Cercel, se pricepe la toate, sigur are un răspuns. Pe poster e lipită o hârtie pe care scrie: „Mască 4,50 lei”. Nu apuc să mă enervez, pentru că o mască planturoasă, într-un tricou cu un decolteu adânc, iese din prăvălie, o fi vânzătoarea?, și își aprinde o țigară...
O mască de la coadă întreabă pe două măști care ies din piață, cu sarsanalele pline, cât este kilul de miel. Îi răspunde o altă mască avizată, aflată în trecere: 35 de lei, pulpa de miel. Masca rămâne „mască”, dar nu părăsește coada.
Sunt norocos, pulpa de miel nu se află pe lista mea de cumpărături. Aș putea s-o întreb și eu pe masca cu decolteul adânc așa, de la distanță regulamentară, cât costă Maratonul Forte, e mai scump sau mai ieftin decât o mască de 4,5 lei? Tâmpită întrebare, aș risca să fiu acuzat de hărțuire sexuală, tocmai acum, când îmi vine rândul să intru în piață.
O tăcere bolnăvicioasă apasă coada, dar pot să respir. Stau bine în gândurile mele. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva zile, un supermarket a anunțat că plafonează prețurile la 500 de produse. Nici bine nu mi-a intrat anunțul în urechi că o reclamă de la un alt supermarket a zis că îngheață prețurile la 1.000 de produse. Îmi trebuie o viață (de broască țestoasă) ca să verific, preț cu preț, dacă e adevărat ce zic supermarketurile. La „înghețul” celor două a reacționat al treilea supermarket, care mi-a arătat într-un spot că un coș de produse, cumpărat acum, în pragul Paștelui, e mai ieftin cu 5 lei decât același coș de produse, dar la începutul anului. (Cu 5 lei economisiți aș putea să cumpăr o mască de la masca decoltată.)
Concurența între supermarketuri nu doarme nici în vreme de pandemie. Ăsta e un lucru bun, îmi zic, dacă există concurență înseamnă că există viață pe pământ, deși n-am reținut cine „îngheață” și cine „ieftinește”. (E zăpăceală mare în mintea mea de consumator.) Mai frumoasă e viața în piață, la tarabe, vorbești cu oameni, te foiești, te tocmești pentru o legătură de pătrunjel, simți că trăiești... Poate scap cu viață de la coada asta!
Coada înaintează, dar nu mă simt deloc încurajat de viteza de înaintare.
Coada parcă mă trage înapoi, mă trage la o altă coadă, în urmă cu 35-40 de ani... La cozile din spatele Alimentarei, în cartierul siderurgiștilor în care m-am născut, cozi care se formau instantaneu când se băga carne, portocale, ulei, zahăr... Dar nu erau cozi, ci grămezi de trupuri care se împingeau, se înghionteau, răcneau, înjurau, o încleștare care-mi tăia respirația...
De fiecare dată am fost aruncat din coadă și mi-am pierdut rândul spre disperarea mamei, biata mea mamă, care nu se lăsa și se împingea la coadă, era împinsă și strivită, dar se ținea tare pe picioare, împingea și ea, așa cum o împingeau și cei din spate, se zbătea numai ca să ajungă în față, să prindă, să apuce, să pună mâna, apoi ieșea cu fusta ruptă sau cu paltonul boțit, leoarcă de transpirație, cu părul ca o mătură cenușie...
Era învingătoare, eram neputincios. Îmi arăta triumfătoare pungile pentru care luptase, o priveam bleg, un adolescent dezarmat, îngropat de rușine. Intram în bloc și mă închideam în camera mea. Dar urlete de la coadă treceau prin fereastră până la mine, încă un sfert de oră, până când marfa se sfârșea, în fluierăturile și înjurăturile celor care nu apucau...
Așa am supraviețuit, la grămadă, în cușcă, izolați în comunism. Acele cozi nu sunt pomenite de nicio carte de istorie, pentru că istoria vorbește despre bătălii, regi, președinți, războaie și tratate de pace. O experiență personală nu are niciun preț în istorie.
Coada merge repede, într-o tăcere nefirească pentru o piață în preajma Paștelui. Sunt norocos că stau la coada asta. Am transpirat. Nu de la Covid, ci de la amintirea blestemată, care mi-e ascunsă în creier și o să mă urmărească toată viața, până o să-mi vină și mie rândul să intru, mai întâi în piață, apoi, cândva, în moarte.
foto: Hepta
