De 8 Martie, pledoarie pentru singurătatea femeilor de pretutindeni
Urmărește Libertatea in Google Discover
Timp de 20 de ani, am fugit de singurătate cu viteză și tenacitate de atlet, victimă a unei educații prin care mi s-a transmis că femeia, pentru a fi „completă”, are nevoie de o jumătate. Astăzi, pledez pentru acceptarea unei singurătăți de care, recunosc, încă mă tem.
Cuprins:
„Până când nu vei fi tu bine cu tine, nu vei fi fericită cu nimeni” - cam asta spun, în bună măsură, toate sfaturile din categoria self-help. Aceleași sfaturi care ne îndeamnă să ne dezvoltăm în lipsa unui partener, să învățăm să fim fericite pe cont propriu și, mai ales, să ne câștigăm independența. Sfaturi care intră adesea în contradicție cu ceea ce am auzit cu toții acasă, cu sentimentul de nesiguranță pe care îl ai când trăiești singur, cu mirarea sau chiar cu invidia cu care privim uneori relațiile îndelungate, ce se întind pe ani, întrebându-ne: „Ce fac ei bine, iar eu, nu?”.
În ce mă privește, am pornit de acasă cu o educație deficitară - o educație prin care mi s-a transmis, nu de puține ori, că am nevoie de cineva alături, fără să fiu învățată, în același timp, să aleg și fără să existe opțiunea de a fi singură. În anii ‘90 și chiar în anii 2000, când am crescut, părinții noștri, în ciuda faptului că unii dintre ei divorțaseră sau aveau relații disfuncționale ori poate tocmai din această cauză, ne-au învățat să ne dedicăm viața partenerului, copilului sau copiilor, dintr-un pragmatism puternic și poate pentru că nu știau sau nu se gândeau la altceva.
Singurătatea are, pentru unii, aerul unei pedepse
Realitatea este că singurătatea nu sperie doar din cauza incertitudinii care o însoțește, ci și din cauza aparentei lipse de scop care vine la pachet odată cu ea. În vreme ce o relație este celebrată la fiecare etapă - și pare să fie o ascensiune -, singurătatea pare să aibă în ea sâmburele unei coborâri în întuneric. Este văzută de mulți drept dură, tristă, demnă de compătimit (de unde și întrebarea „Tu când îți găsești pe cineva?”), are aerul unei pedepse sau, mai rău, pare să fie un semn de profundă inadaptare a individului la ceilalți. Pentru că, dacă nu ai o relație sentimentală, ceva trebuie să fie defect, nu?
Puțini sunt aceia care văd în solitudine o ocazie de a crește, de a se dezvolta, de a urma, la fel ca într-un parteneriat, o cale ascendentă. Și mai puțini sunt cei care chiar își asumă celibatul și îl trăiesc cu bucurie, fără să fie în căutarea cuiva care să le umple viețile. Iar despre viața asta împlinită, pe cont propriu, se scrie prea puțin. Știm din literatură, din vieți precum cea a Virginiei Woolf sau a Sylviei Plath, că viața domestică poate fi tulbure și apăsătoare pentru femei, în vreme ce singurătatea are capacitatea de a fi la fel de fertilă ca opusul ei. Iar feminismul ne-a învățat să ne căutăm slujbe, să aspirăm la independență financiară, însă știm mai puține despre un alt fel de autonomie - cea emoțională.
Am fost învățate să îngrijim, să oferim, să ne sacrificăm în numele familiei, al părinților și al copiilor, deopotrivă, dar nu am fost educate să vedem celibatul drept o perioadă din viață care poate fi la fel de prosperă sau chiar mai împlinitoare decât o relație.
Însuși termenul de „fată bătrână” sau englezescul „spinster” desemnează, parcă, o femeie imatură, o minte de fetiță într-un trup de adult, opusul Claudiei din „Interviu cu un vampir” - sortită să aibă o veșnică imagine de copilă și o minte îmbătrânită.
Singurătatea, ni se spune, îmbolnăvește și e bolnăvicioasă în același timp și rareori validată drept o opțiune de viață sănătoasă. Societatea, ni se picură-n ureche, are nevoie de familii solide, „celulele de bază” care să o ducă mai departe, în vreme ce aceia dintre noi care aleg - așadar, nu sunt forțați - să trăiască independent pentru o vreme sau chiar pentru totdeauna sunt văzuți fie compătimitor, fie cu surprindere, fie chiar cu un anumit dispreț.
Nu de puține ori, ni se spune că singurătatea denotă egoism - egoismul celui sau celei care nu se poate dedica altcuiva. Deși, în realitate, ea poate fi o formă de altruism, un semn de maturitate - semnul că ne-am găsit un sens în viață, altul decât întemeierea unei familii sau semnul că luăm, poate, în serios această idee și tindem să ne pregătim pentru asta, așa cum te pregătești, de pildă, pentru maraton. Ea poate fi și un intermezzo binevenit după o relație, dar și o vreme a căutărilor, a reflecției, a încercării de a dezvolta o filosofie de viață coerentă și în acord cu noi, un timp al vindecării, al maturizării.
Firește, știm că găsirea unui partener sau a unei partenere este un deziderat pentru fiecare dintre noi, unul pentru care am fost programați biologic. Dar dacă odinioară căsătoriile timpurii se justificau și prin prisma speranței de viață scăzute, astăzi nu mai este cazul. Astăzi, putem forma relații închegate la orice vârstă - orice vârstă la care ne simțim pregătiți, dedicați, compleți.
Ni se spune adesea că familia este în criză, din pricina „pandemiei de singurătate”, dar nu vorbim deloc sau vorbim prea puțin despre educația emoțională, despre responsabilitatea fiecăruia pentru propria viață, despre felul în care ne raportăm la o relație - de multe ori, ca la un colac de salvare.
Vorbim prea puțin despre sentimentalismul care însoțește relațiile, despre felul în care ne pierdem în cealaltă persoană, despre tipurile noastre de atașament și tot ce vine la pachet cu ele. Nu facem diferența între nevoi și dorințe, între ceea ce avem, așadar, nevoie într-o relație, aerul, apa și hrana ei, și ceea ce ne dorim - prinți pe cai albi sau prințese în primejdie care, atunci când măștile cad și vedem oamenii reali din spatele lor, își pierd, în ochii noștri, strălucirea.
Prizonierii ideii de fericire
Trăim într-o cultură a întâlnirilor pe bandă rulantă, a relațiilor derulate pe repede-înainte, a unui soi de consumerism emoțional - vrem tot mai mult de la partener sau de la parteneră, vrem acum și vrem să îl/o alegem așa cum alegem borcanul de dulceață de pe raftul de la supermarket. Vrem perfecțiune, dar mai ales visăm la ceea ce numim, cu o oarecare lipsă de imaginație, fericire. Suntem și am fost prizonierii ideii că această fericire se poate atinge prin altul, fără să încercăm, uneori, măcar să ne imaginăm o fericire personală, autentică, în nume propriu. Iar de multe ori, intrăm în relații disfuncționale doar pentru că tânjim după o afecțiune pe care, singuri, nu știm să ne-o oferim și după o validare care, ne gândim, nu poate veni din interior.
În realitate, autovalidarea - credința că suntem perfect în regulă și singuri, că suntem demni de iubit, cu toate micile noastre capricii sau defecte, cu toate ciudățeniile noastre sau obiceiurile mai puțin bune - pare să fie cheia către maturizarea emoțională și către începutul unei relații împlinite cu noi înșine. O relație în care, fără a neglija dorința de autoîmbunătățire, să știm să nu mai punem preț pe părerile celorlalți, să nu ne mai lăsăm doborâți de respingeri, ci să căutăm să ne acceptăm așa cum suntem, fără ca asta să însemne că ne-am complăcea într-o adolescență perpetuă.
Singurătatea, din acest punct de vedere, ne învață să ne iubim necondiționat - o aspirație pe care o avem, frecvent, de la ceilalți, dar care nu pare să fie tocmai realistă. Pentru că, în realitate, punem adesea condiții în relații - condiții care țin, cum spuneam mai sus, fie de dorințele noastre - vrem ca partenerul să arate într-un anumit fel, să se comporte într-o anume manieră, fie de nevoi - afecțiune, validare.
Doar solitudinea ne vorbește despre nevoile noastre
Iar pentru aceia dintre noi, femei sau bărbați, care tânjesc totuși după o familie, deși sunt singuri, o singurătate asumată funcționează ca un antidot la pierderea sau dizolvarea identității, care se poate petrece odată cu formarea unei relații, cu nașterea unuia sau mai multor copii. Pentru că doar solitudinea ne învață să trăim în acord cu noi, ne vorbește - șoptit - despre nevoile noastre, iar uneori strigă la noi, ne formează capacitatea de a aprecia o relație nu după felul în care pansează orgoliile rănite. Singurătatea ne reintroduce în societate sau ne furnizează aparența de normalitate, cât după felul în care creștem în ea, după armonizarea valorilor personale, după fixarea unor țeluri comune și, nu în ultimul rând, după felul în care ne face să ne simțim în interiorul ei. Ca și când am alege în fiecare zi persoana respectivă, și nu de parcă am fi prinși într-o capcană din care, din diverse motive, nu putem evada.
O perioadă petrecută pe cont propriu poate fi una de disperare, de căutare neîncetată a unui partener care să umple „golul”, „lipsa”, o tragedie de proporții astronomice sau poate fi opusul. Poate fi un timp petrecut în liniște, cu gândurile noastre, o coborâre în cele mai întunecate colțuri ale minții noastre pe care să învățăm să le luminăm, să le tolerăm, să nu le judecăm, o inconveniență, în cel mai rău caz, dar în niciun caz o dramă și, în cele mai fericite cazuri, ea poate însemna asumarea unui angajament ferm față de propria persoană, o promisiune pentru noi înșine, în direcția regenerării.
Altminteri, incapacitatea de a ne tolera propria persoană riscă să ne catapulteze constant în relații disfuncționale, abuzive sau, în cel mai bun caz, stagnante ori riscă să dinamiteze o potențială relație bună, prin dependența aproape patologică pe care o formăm față de partener sau față de parteneră, ca niște copii care au rămas blocați într-un trecut idilic sau, după caz, traumatic. În oricare dintre aceste situații, întoarcerea la noi, fie ea oricât de abruptă, de împiedicată, de dură, este o soluție pentru a ne vindeca.
Depășind rolurile impuse de gen - mamă și soție
Iar în cazul nostru, al femeilor, mai ales, asumarea solitudinii presupune o forță interioară aparte, care rareori ne este cultivată în și de către familie.
Presupune depășirea granițelor impuse de rolurile de gen (femeia ca mamă și soție) și colorarea dincolo de linii - altfel spus, imaginarea unei vieți cu sens, în afara stereotipurilor care ne sunt impuse de societate, renunțarea la prejudecățile limitative legate de vârstă, de sex, de statut social și cultivarea unei curiozități aproape filosofice cu privire la cine suntem și la capacitățile noastre, la felul în care ne trăim viața ideală.
Nu așteptând, ca pe banca de rezerve, să fim alese, ci construind noi înșine o viață în care să ne simțim ca acasă, în intimitate, o singurătate înfloritoare, prosperă, autentică. Un izvor de bucurie și de liniște și o alegere care, în timp, să sperăm că va fi privită ca atare - nu ca o condamnare, ci ca o aventură la capătul căreia să ne regăsim mai puternice, mai conștiente de noi însene și mai înțelepte.
foto: 123rf.com
