De ce merită să rămânem euro-optimiști. Declarația de la Porto, dincolo de birocrația UE
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Proiectul viitoarei Uniuni Europene a demarat în 1950, prin așa-numita Declarație Schuman: ea lansa atunci conceptul unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului - așadar transpunea în logică pacifistă sectoarele industriale care participaseră nemijlocit la economia celor două războaie mondiale, văzute ca un lung, distrugător și absurd conflict civil european. La 70 de ani distanță de acel moment, UE adoptă un nou document care să-i definească viitorul.
După multe decenii și adoptarea/ratificarea mai multor tratate constitutive, Consiliul European al unei UE deja mature - dacă nu cumva decrepite, după comentariile unor defetiști - a dat publicității, pe 8 mai 2021, Declarația de la Porto (prilejuită de summit-ul organizat sub egida președinției portugheze a Consiliului UE).
Merită, cred, să citim această declarație, pentru că ea e adoptată la vârf și va deveni crucială pentru etapa următoare, post-pandemică, a Uniunii (în primul rând politice) din care facem parte.
Documentul e marcat de tonul generic, abstract și idealist al unei UE care își asumă mereu ambiții maximale, soluții inclusive și direcții generoase.
Textul definește Europa ca pe un continent al „coeziunii sociale și al prosperității”, în care e loc (de muncă și viață tot mai bună) pentru toți, de la tineri (care intră mai greu pe piața muncii, din cauza perturbărilor pandemice), trecând prin șomeri de lungă durată și persoanele vârstnice (tot mai numeroase, ca urmare a unei vieți prelungite grație progreselor medicinei și a unui sistem de pensii socotit adesea ca fiind nesustenabil).
Doctrina invocată rămâne, în linii mari, cea creștin-democrată, aflată la temelia septuagenarului nostru proiect de unificare, convergență și libertate subsidiară. Altfel spus, dacă nimeni nu e lăsat în urmă, pe fondul faimoasei „economii sociale de piață”, UE are un viitor și va putea dovedi că e rezilientă, creativă și deloc irelevantă global, la ora când secolul XXI pare să devină mai cu seamă acela al confruntării geopolitice dintre SUA și China.
Deși textul Declarației nu e lung, presupun că nu va fi citit de mai mult de 5% dintre cetățenii celor 27 de state-membre, pentru că mesajele de la Bruxelles reflectă limbajul specializat din tehno-sfera eurocraților, prea puțin atractiv pentru imensa majoritate a „subiecților” UE.
Stilistica acestei forme de comunicare politică e inatacabilă și adesea soporifică, tocmai pentru că e atât de încărcată cu note pozitive încât nimeni nu poate emite critici formale. Și recenta Declarație de la Porto participă la ritualul retoric al perfecțiunii bazate pe truisme apretate, precum fața de masă de la un banchet platonic: UE își propune salarii echitabile, mai multe locuri de muncă de calitate, securitate socială suplimentară, reducerea inegalităților, combaterea sărăciei, eliminarea discriminărilor, protejarea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost. Toate conjugate cu o tranziție lină, dar nu și lentă, către economia verde și digitalizare.
Ca dovadă a cooperării dintre Consiliu și Comisia Europeană, Declarația de la Porto validează Planul de acțiune referitor la Pilonul Social, prezentat de executivul comunitar la 4 martie 2021.
În opinia publică (și elita politică) din noile state-membre (grupul Vișegrad, plus România & Bulgaria) există temeri clasic-capitaliste față de calendarul conversiei la economia verde, în condițiile în care ele au încă nevoie, pentru a nu se îndatora excesiv și pentru a atinge rapid media europeană, de mari proiecte executate „pe stil vechi”: e greu să respecți sofisticate exigențe de mediu, când îți lipsesc, bunăoară, autostrăzile (construite în Occident încă din anii ’30-’40 ai veacului trecut).
Temeri similare, legate de pierderea competitivității și decalajele de productivitate, au determinat statele ex-comuniste (cu excepția balticilor, a Slovaciei și Sloveniei) să tergiverseze aderarea la Eurozonă.
Toate aceste anxietăți - exprimate uneori prin fricțiuni în feluritele negocieri cu Comisia Europeană - pot fi depășite, pentru că destinul nostru comun e mai clar ca oricând, mai presus de populismele eurosceptice, de agitația scoțiană post-Brexit, de nota de plată a COVID-19, de criza demografică, de presiunea imigrației (ilegale) sau de rata disparată a vaccinării, care îngreunează sincronizarea măsurilor de redresare.
Speranța mea de „spectator angajat” (vorba filosofului francez Raymond Aron) e că România - prin cetățenii ei - va rămâne fără echivoc favorabilă construcției europene, care reprezintă, pentru orice minte lucidă, singura noastră șansă de a spune adio subdezvoltării.
foto: Hepta. În imagine, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen
