Mergi direct la conținut »
Epidemia de minciună – cum am ajuns să așteptăm salvarea de la statul în care nu am crezut niciodată
Opinii Libertatea > Opinii

Epidemia de minciună – cum am ajuns să așteptăm salvarea de la statul în care nu am crezut niciodată

Nu este o întâmplare că, în România, epidemia de coronavirus a început cu minciuna ticluită de un funcționar. Suntem obișnuiți să mințim și să fim, la rândul nostru, mințiți. Numai că, de această dată, ascunderea adevărului costă drepturi, libertăți și vieți, iar această criză ne dezvăluie chipul hâd al lumii în care trăim – o lume în care ne-am obișnuit prea ușor să nu avem încredere unii în alții și, mai ales, în cei care ne conduc.

Opinie de
Iulia Marin
Toate articolele autorului

Trăim o situație paradoxală – ne aflăm, în aceste zile, în postura celui care se îneacă și, cu gura plină de apă, strigă după ajutor la singura ființă aflată în apropiere, una despre care știm sigur că habar nu are să înoate. Cu toate astea, în momente disperare, instinctul de supraviețuire este mai puternic și nu ține cont de rațiune.

Astfel s-a petrecut, la noi, cedarea drepturilor și libertăților individuale – într-un climat de neîncredere generalizată, pesimism și așteptare a dezastrului iminent, din teamă și fără judecată. Am făcut-o pentru a ne proteja viețile și, mai ales, sceptici cu privire la capacitatea statului de a le ocroti el însuși.

Desigur, pretutindeni în lume, știm prea bine, s-au luat măsuri similare. Nu suntem nici primii și nu vom fi nici ultimii care circulă prin cartiere cu declarații pe proprie răspundere mototolite în buzunar, care fac coadă în fața supermarketurilor și învață concepte noi, precum telemunca sau distanțarea socială.

Diferența dintre noi și multe alte state ale lumii este dată însă de faptul că ne cedăm aceste drepturi și libertăți nu pentru că avem încredere în statul român că ne va trece bine de furtună, ci tocmai pentru că nu avem de ales

Nu avem, din păcate, încredere că, odată ajunși în salonul vreunui spital, la comun cu alți patru-cinci pacienți, nu cumva vom pleca de acolo mai bolnavi decât am intrat.

Nu avem încredere că, sub pretextul urgenței, banii publici nu cumva sunt irosiți pe firme care, după cum am văzut în săptămâna care a trecut, aparțin, în mod cu totul neobișnuit, unor bucătărese.

Nu avem încredere că, de fapt, viața noastră este o prioritate pentru acest stat în care trăim și care, prin Constituție, ne garantează dreptul la fericire.

Dintre toate lumile posibile în care puteam accepta jugul statului și îngrădirea drepturilor noastre, aceasta este, fără îndoială cea mai rea – o lume în care nu avem încredere în nimeni.

De altfel, sondajele ne-au spus-o dintotdeauna și azi o conștientizăm dureros – românii au renunțat demult la moneda încrederii în tranzacțiile dintre ei și stat și își pun nădejdea în Dumnezeu.

Criza de încredere, extinsă deja, ca un cancer, la nivelul întregului organism social, are efecte pe care deocamdată nu le putem bănui. Ceea ce credem că știm, dincolo de orice umbră de îndoială este că, într-adevăr, nu credem în cuvintele politicienilor care ne promit că vor gestiona această situație, că medicii noștri nu au nici ei încredere în managerii lor – care îi trimit pe front fără arme, că pacienții nu au încredere în medici și, în general, orice tentativă de a clădi de-acum o punte de comunicare între stat și cetățenii săi pare fisurată de numeroasele decepții și scandaluri de corupție cu care, de-a lungul timpului, românul s-a obișnuit.

Iar această obișnuință, această imunitate la nedreptate tradusă în absenteism la vot, neimplicare și atâtea altele este mult prea înrădăcinată ca să poată fi liniștită de un Arafat sau un Streinu-Cercel ori chiar un Iohannis.

Așa se face că, devenit peste noapte excesiv de paternalist, statul român se vede în postura unui tată imoral și infidel care, la majoratul fiului favorit, îi cere acestuia din urmă să aibă încredere în el când îi decide viitorul.

“Cu ce drept?”, poate întreba fiul.

“Spre binele tău”, îi va spune tatăl, iar un asemenea răspuns este, desigur, menit să nască revoltă.

Cunoaștem cu toții sentimentul, pentru că este aceeași trăire pe care o încercăm când, după numeroase eșecuri în a ne ocroti, statul acesta găunos ne cere să-i acordăm credit. Iar noi, firește, nu avem niciun motiv să îl credem, doar că, pentru moment, ne supunem fiindcă miza e prea mare, este chiar supraviețuirea noastră, a tuturor.

Rămâne însă de văzut cum se va tranșa această relație dintre cetățean și stat după ce toate astea se vor fi terminat, ce tensiuni sociale se vor acumula ca urmare a revelațiilor nemiloase care ne lovesc în fiecare zi și cum va reacționa omul simplu după ce, mai vulnerabil ca oricând, va constata că propria-i lipsă de implicare și actul banal de a vota nerozi însemna, de fapt, că își pune chiar viața în mâinile lor. Despre dreptul la fericire nici nu mai are rost să vorbim.

Close
Închide
  Close