Nu mi-e simpatic deloc Orban. Dar el mai păstrează urme din reflexe politice normale: mai negociem, căutăm un compromis, politica e obligatoriu un joc al mai multora, mai tranzacționăm o funcție etc.
Oricât de scârbos i s-ar părea marelui public, așa arată un proces democratic. Am votat niște grupuri de influență organizate – da, asta sunt partidele noastre, din păcate – să-și dispute puterea în numele nostru.
Dincolo de specificul local, asta fac partidele în orice Parlament: îi reprezintă pe oamenii care i-au trimis acolo ca să le apere interesele, la intersecția cu interesele celorlalți.
Necalificații din funcții vin ca urmare a pierderii mandatului popular real
E trist valul de noi dobitoci necalificați pe care i-a impus PNL-ul în funcții publice, dar era cumva de așteptat. Și PNL, și PSD, deși sunt partide mari, nu funcționează de fapt cu susținere directă de la mari grupuri populare.
Sunt partide care adună susținere de la diverse sfere de influență: pot fi afaceriști, interlopi, baștani locali, șefi religioși și multe altele.
Aceste partide nu mai știu să-și caute susținere populară reală. Pentru „popor” nu au decât trucuri ieftine cu religie, cu sperieturi că vom fi obligați să facem sex stând în cap și alte baliverne.
Procesul democratic a fost viciat în momentul în care reușim să avem competiții electorale fără dezbateri electorale, fără populismul ăla bun, care să privească discuții despre salarii, pensii, servicii publice. Despre asta trebuia să vorbim, nu despre cai verzi (sau de AUR) pe pereți.
„Îl am pe Ciucă”
Iohannis a vorbit miercuri despre negocieri pentru guverne în țări europene care au durat și peste doi ani. A comunicat în felul acesta, indirect, că „ei pot să se tot certe, să negocieze acolo, eu îl am pe Ciucă, ne vedem de treabă”.
Fiecare a citit în felul lui mesajul, eu l-am văzut astfel: „îl am pe Ciucă”.
Ce se mai comunică? România e pe un soi de pilot automat. Și fără Guvern, responsabilități mari oricum au fost delegate undeva în neant sau în privat.
Se testează puțin, dar se comunică mult
Organizarea de rezistență împotriva pandemiei a funcționat după principii primitive, închiși sau nu în casă, totul a fost comunicare. Testăm puțin, comunicăm mult și gata.
Deci da, nu e vreo urgență reală (pentru ei) să avem guvern. Să avem guvern ca să ce? Ca să avem fix aceeași desfășurare de apatie de până acum.
USR e într-un permanent non-combat
Iohannis ne-a descris subtil și corect propria situație. A atras corect atenția că e periculos să tot ridiculizezi procesul negocierilor, sport favorit și în presă și, în general, popular. Axioma „ăștia se ceartă” favorizează partidele extremiste, spune corect președintele.
Dar acest discurs reducționist îl favorizează și pe el. Democrația e undeva acolo, o caricatură cu Barna și Orban dându-și bobârnace. Puterea nu face decât să crească în contul președintelui, în tot acest haos post-electoral. Și, da, partide precum AUR pot capitaliza și ele.
Poți măsura gradul de putere după intensitatea critică. Cine e cel mai criticat acum? Orban, în primul rând. M-a pufnit râsul când am deschis un articol care îl beștelea pe Orban pentru „setea de putere”. O avea el sete, dar putere deloc.
Cine nu e criticat deloc, de către partidele de dreapta, deși e artizanul crizei, pentru că el din acest design de non-combat trăiește și înflorește? Iohannis.
Ca de obicei, USR nu are nimic să-i spună președintelui. USR e cel mai non-combat partid din ultimul an.
Urlă fără mesaj. Până și mesajele cu DNA și cu hoția i le-a folosit AUR cu mai mult succes.
E criticat PNL pentru nepotism, dar nu vedem cum paralizează un oraș ca Sibiul pe COVID dacă nu zice șeful ceva și dacă brațele lui „armate” nu acționează.
PSD ar putea să preia nemulțumiri sociale profunde, dar nu știe s-o facă, se complace în pamfletuțe televizate cu Ciolacu și Grindeanu. AUR are tot interesul să se poziționeze antipreședinte. Ceva îi unește: „apărarea pădurii”.
Iohannis câștigă putere tot arătând către partidele neputincioase, care nu pot ajunge la un compromis. Asta e realitatea, ăsta e pericolul. În tot tămbălăul, Iohannis stă pregătit cu proaspătul decorat premier Ciucă de către ambasadorul SUA (ridicolă scenetă!), soluția pentru orice fiind „am eu un băiat bun în armată, am eu un băiat bun în servicii”.
Populismul Bolojan-ian
Mesajul și mai profund transmis: oricum sunteți pe cont propriu, n-aveți ce aștepta de la guvern. Există însă și un mesaj mai clar, care vine mai ales din ascensiunea unor figuri precum Ilie Bolojan, președintele CJ Bihor. Toată lumea bună îl aplaudă pentru măsuri de austeritate care se răsfrâng, ce să vezi, tot asupra celor amărâți, protecția copilului (DGASPC). Bolojan taie și spânzură și auditează în loc să ceară ferm banii care trebuie să vină de la guvern pentru finanțarea acestor servicii.
Există un populism antibugetar venit firesc din disperarea de pe piața muncii private. El va justifica viitoarele etape de austeritate. Și mai e și susținere populară pentru asta.
E populism moștenit de la cealaltă criză, de acum 10 ani, când soluția – complet idioată – a fost să subțiem statul obez (care de fapt nu era obez). Doar un exemplu: după criză, am concediat 1.000 de oameni din DSP-uri în aplauzele generale, pe care acum a trebuit să-i angajăm înapoi.
Avem, așadar, pe scenă câteva populisme care se bat, sunt toate nocive, și nu există reprezentare pentru un populism util, acela al măririi bunăstării în bază. Avem populismul austerității care îmbenzinează lucrătorii din privat împotriva bugetarilor.
Da, avem și aroganță bugetară, cea care face din bugetar un soi de privilegiat, e rentier, nu un angajat care să caute din toate puterile alianțe cu lucrătorii din privat (aici au o vină enormă de neînțelegere multe sindicate din zona bugetară).
Avem apoi populismul tip Iohannis, populism ritualic militarizat, e zona pensiilor mari și a privilegiilor netransparente. E acel stat care asigură bunăstare pentru câteva zeci de mii de oameni fără să înțelegem prea bine ce fac ei pentru asta.
Și avem în sfârșit un populism de extremă dreapta, hrănit și el cu bani de la buget, cu bani de la tot soiul de suflete creștine, dacice sau anticomunist securiste, dar alimentat și cu nemulțumiri reale din teritoriu, ale unor mase complet uitate de politicieni.
Din toată această competiție nu are cum să mai iasă ceva bun. Poate doar un ultim apel, acela formulat mai sus: când formulați critici împotriva „puterii” vedeți și unde se mai află acea putere. Puterea dreptei lui Iohannis e, deocamdată, o „putere a ridicolului”, un combustibil bun pentru justificarea unui rol de jucător pentru președinte.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!