Jurnal de izolare la Paris. Despre anxietate în singurătate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Printre cei care trec cu greu prin aceste zile de izolare sunt și oamenii care trăiesc cu anxietate sau depresie. Oamenii care își petreceau tot timpul liber întorcând amintiri și situații imaginare pe toate părțile întunecate, până când lumea toată se întuneca. Sunt unul dintre acești oameni - atacurile de panică îmi sunt cunoscute, anxietatea mi-e strat de piele, depresia mi-a fost casă.
Unii dintre noi nu s-au mai simțit atât de singuri și de vulnerabili ca acum. Ziua de mâine n-a semănat niciodată așa de bine cu azi și ieri și alaltăieri, iar gândurile n-au mai fost așa de greu de evitat.
Să fii izolat în Paris, cu posibilitatea de a face plimbări de câte o oră în jurul unora dintre cele mai frumoase clădiri din lume, nu sună rău.
Asta dacă faci plimbările alea; dacă nu ești ca mine și preferi să privești de la geam cum trece viața ca apa Senei. Dacă nu te îngrozește gândul că ai putea da nas în nas cu un vecin infectat în scara blocului. Dacă nu te doare stomacul după ce citești știrile.
Am reușit, în ultima săptămână, să nu mă mai supradozez cu informații despre pandemie. Așa am devenit mai atentă la universul mic în care m-am închis de o lună. Îi învăț ritmul, oamenii și puterea cu care mă poate schimba.
Singurul om pe care îl aud seară de seară e un bătrân care strigă la cer. Acum știu că e miezul nopții când trece prin fața blocului. Știu că e trecut de șapte seara când străzile se umplu de oameni care aleargă, boxează fantomele din fața muzeului Louvre sau fac yoga.
Știu că e sâmbătă când aud roțile tomberoanelor scoase din curtea interioară. Știu că vecina cu eșarfă roșie e la fel de singură ca mine. Ieri am vorbit pentru prima oară, după ce am aplaudat doctorii și pe toți care acum nu muncesc acasă. M-a întrebat de unde sunt și mi-a zis că are o prietenă la Cluj.
Mai știu că a trecut o lună de când nu am îmbrățișat alt om în afara de mama, pe care am văzut-o o dată, în urmă cu patru zile. Și că urmează încă o lună în care sunt singurul om care-mi vorbește și care mă ascultă de aproape. Am o vastă experiență în singurătate, dar asta nu ajută mereu, mai ales seara.
Însă la capătul unui convoi de gânduri, când inima nu mai saltă ca-n ajunul unui atac de cord, când mușchii s-au relaxat și nu mai vreau să sun la ambulanță, atunci sunt recunoscătoare că sunt singură. Că n-a fost alt om care să-mi ia frica și durerea. Am fost eu, goală în fața slăbiciunilor și am reușit să mă îmbrac în ele, să-mi fac curaj.
Asta nu înseamnă că la noapte, când o să mă întind în pat, nu o să îmi așez mâna dreaptă la inimă, s-o țin pe loc dacă o sperie vreun gând. Înseamnă că dimineața, când inima e tot acolo și eu sunt mai mare cu o zi, sunt mai recunoscătoare. Pentru primăvară. Pentru ziua asta care, deși seamănă enervant de mult cu ultimele 29, e aici ca să o trăiesc. Să fiu curioasă. De vecina cu eșarfă roșie, de porumbei și de ciori, de ce mai scriu prietenii, de gândurile mele; cele bune și toate celelalte.
