Lecțiile unui general estonian. De ce prelungirea fără termen a războiului din Ucraina poate fi prezentată la Moscova ca „victorie” iminentă

Un principiu larg utilizat în antropologia culturală spune că „punctul de vedere creează obiectul”. Același fenomen „obiectiv”, privit din unghiuri diferite, poate conduce observatorul la concluzii diferite, sau chiar diametral opuse. Premise variabile generează concluzii pe măsură.

E ceea ce se petrece și când analizăm invazia rusă asupra Ucrainei. Vestul UE, aflat departe de Moscova, scutit de invazia sovietică postbelică și suporter al acelei naive conlucrări „ideale” cu Putin, specifică epocii Merkel, se simte mai puțin amenințat de expansionismul Federației Ruse.

Estul postcomunist, situat în vecinătatea Rusiei, traumatizat de impactul durabil al dictaturii bolșevice, dar mai ales nemulțumit că NATO nu s-a extins mai repede și mai departe, percepe amenințarea rusă ca pe un risc existențial imediat și intens. 

Deși sfera de influență sovietică înghițise, până nu de mult, și jumătate din Germania, liderii din statele fondatoare ale UE i-au dat lui Putin, cel puțin în ultimul deceniu, toate asigurările menite să-i legitimeze fantasmele revizioniste. Și au făcut-o atât din motive pragmatic-economice, cât și dintr-o candoare geopolitică scump plătită acum cu zeci de mii de vieți (deocamdată) ucrainene. 

Există însă și o radicală diferență între felul în care privim războiul cu toții – ca națiuni-state subsumate democrației de tip occidental – și cum îl privesc supușii țarului de la Kremlin. Nu mă refer doar la coliziunea narațiunilor fundamentale (libertate vs despotism), ci și la definiția victoriei sau a înfrângerii. 

Un recent interviu din Le Figaro (31 ianuarie 2023) cu generalul Martin Herem, șeful Statului Major al Forțelor Armate estoniene, m-a ajutat să surprind această disonanță cognitivă. Generalul Herem spune că rușii pot duce un război îndelungat, pentru că stocurile lor cuprind zece milioane de obuze de artilerie și că, pe fondul mobilizării, ar putea dubla acest uriaș arsenal. Au, de asemenea, depozite considerabile de rachete antinavale (X22)  și antiaeriene (S300) care, oricât de imprecise, riscă să copleșească apărarea antiaeriană ucraineană. 

Cu un tradițional dispreț colectivist față de viața individuală, Moscova își permite să sacrifice 600 de soldați pe zi, dacă asta contribuie la epuizarea resurselor ucrainene. Și tocmai pentru că tot mai numeroși ruși și-au pierdut pe front rude apropiate, ura lor față de Occidentul „vinovat” de susținerea rezistenței ucrainene nu face decât să-l ridice în sondaje pe Putin, cu tot cu propaganda lui oficială.

Dacă adăugăm și faptul că sancțiunile aplicate Rusiei i-au contractat economia, fără să-i astupe debușeurile pentru exportul de hidrocarburi (de pildă spre India), putem conchide că NATO trebuie să facă un efort mai susținut și mai bine coordonat în asistența militară acordată Ucrainei: nu știm dacă va fi depășită linia roșie privind avioanele de luptă F-16 (a căror furnizare implică un antrenament și o infrastructură greu de construit în plin conflict), dar e limpede că e nevoie de cel puțin 300 de tancuri moderne și de rachete cu rază mai lungă de 20 km pentru ca armata ucraineană să poată organiza, în primăvară, o contraofensivă decisivă. În absența acestui efort suplimentar, Putin nu va avea nicio problemă atunci când le va prezenta rușilor prelungirea indefinită a războiului ca pe o victorie iminentă, care justifică toate privațiunile de moment.  

E de asemenea esențial ca românii să nu se disocieze de statele baltice și de polonezi în percepția mizelor acestui război, care e adesea văzut ca apropiat, dar nu neapărat „al nostru”, deși ne aflăm cu toții în prima linie. Generalul Marin Herem susține că, dacă s-ar ivi o fereastră de oportunitate, forțele ruse convenționale ar trece frontiera estoniană în cel mult doi sau trei ani. „Nu au nevoie să ne ocupe capitala – continuă oficialul de la Tallinn – pentru că o incursiune militară de scurtă durată și intensitate ar fi suficientă pentru a provoca destabilizarea țării și a întregii regiuni”. Odată mai mult, paza cât mai bună trece primejdia rea… 

Evident că ne-am fi dorit și ne dorim pacea. Numai că Rusia lui Putin vizează distrugerea potențială a libertăților în toată Europa. Ca și în cazul Germaniei hitleriste, pacifismul nu face decât să stimuleze agresiunea, sfidarea tot mai obscenă a dreptului internațional și adâncirea cercurilor vicioase care se învecinează cu defetismul. Mai presus de clivajele noastre politice sau ideologice româno-române, e cazul să înțelegem că o pace durabilă înseamnă primirea Ucrainei în UE și NATO, ca garanție de durată a ordinii democratice pe continentul nostru. Deci victoria categorică a statului invadat asupra agresorului (cu sau fără însemne Wagner) care încearcă, încă din 2014, să-l șteargă de pe hartă. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE