„România are atâta noroc, încât nu-i mai trebuie politicieni”

Manualele comuniste erau în bună parte jalnice broșuri de învățământ ideologic. Multe dintre filmele istorice – niște ședințe de învățământ politic în caleașcă.

Manualele „alternative” de după Revoluție sunt majoritatea niște însăilări penibile, unele cu materia neactualizată, altele actualizate cu exces de zel încât să încapă și starletele zilelor noastre.

Am în mână cartea lui Lupu C. Kostaki. „Memoriile unui trădător”, cu subtitlul „un înalt funcționar român sub guvernământul militar german (1916-1918)”, Editura Humanitas, 2020, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Alexandru Istrate și Claudiu Lucian-Topor, redactori Adriana Săucan și dr. Andrei Pogăciaș. Scriu cu mare respect numele celor care au conlucrat ca această carte să vadă lumina tiparului, într-o țară unde clasa politică e alcătuită din găști de analfabeți funcțional. O țară indolentă în care Dosarul Revoluției Române se tot face și răsface. O țară glumeață în care – după recensăminte aduse din condei – încă nu știm câți am mai rămas.

Lupu C. Kostaki (1851-1923) își trăgea obârșiile dintr-o veche familie de boieri moldoveni și făcuse parte din tabăra politică a conservatorilor lui P.P. Carp. În noiembrie 1916, când armatele Puterilor Centrale înaintau spre Capitală, iar familia regală și autoritățile statului se retrăgeau în Moldova, premierul Ion I. C. Brătianu i-a încredințat, prin interpuși, însărcinarea de „girant al Ministerului de Interne pentru perioada ocupației militare”. Funcția, îndeplinită cu onestitate și rigoare, l-a dus în martie 1919 în fața Curții Marțiale, „sub acuzația că a înlesnit operațiunile inamicului și a subminat autoritatea regelui în teritoriul ocupat”. Istoria fabuloasă a acestui „trădător” trebuie citită de oricine vrea să înțeleagă prezentul dincolo de cacofonia trâmbițelor propagandistice.  

Spre edificare, am ales următorul fragment din carte, puteam alege multe altele, încă și mai dureroase pentru conștiința națională:       

„(…) Ce o să mi se întâmple mie într-o țară în care conștiința datoriei nu există? Cum o să pot eu apăra populația unei țări ai cărei funcționari fugiseră, luând cu ei cât au putut mai mult din avutul public și lăsând populația la discreția inamicilor?  Ce se va face cu nenorocita de populație, care ani de zile a plătit cu sudoarea frunții sale pe acești trântori care tocmai acum o părăsesc? Ce răspundere mai poate avea inamicul față de o țară pe care o găsește dezorganizată și unde toate imensele ei avuții sunt puse la dispoziție fără control (…).  

Trei luni abia trecuseră de la declarația noastră de război și iată-ne reduși la a preda capitala țării.

Toți acei mari patrioți ce îndemnaseră din gură la război fugiseră cei dintâi spre a se instala confortabil în marile hoteluri din Roma, Suedia, Danemarca, Franța, Elveția, Anglia. Se zice că unii au ajuns tocmai prin Japonia.

Exemplul lor fu din nenorocire imitat de o întreagă masă de alți inconștienți cari, cu cară, cu căruțe, pe jos, luând cu ei tot ce au putut fugeau în pribegie. fără să știe unde se duc și ce au să devie. Moldova era ocupată și deținută de ruși și prea mică pentru a putea adăposti atâția.

Trist și dureros lucru este pentru noi, ce am rămas pe loc, de a suferi soarta celor mulți și a-i ajuta în limitele posibilului”.

După doi ani de neutralitate (1914-1916), am intrat în război împotriva Puterilor Centrale (alianța militară dintre Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria), trecând de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia, în principal), cu începere din august 2016.  Astfel a avut câștig de cauză tabăra „antantofilă” a Brătienilor (care spera să recâștige Transilvania și Bucovina), au pierdut așa-numiții, cu nedrept dispreț, „germanofili” (P.P. Carp, Marghiloman, Maiorescu – întrei ei și memorialistul Kostaki). Pentru mai multe deslușiri, citiți și „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, cartea lui Lucian Boia, Editura Humanitas, 2014. Nu este Boia autorul meu preferat (stilul său avântat-adolescentin de a dezvălui pe nemestecate ce nu s-a putut până în 1989, demitizări cu orice preț etc.), dar trebuie să recunosc că, la pagina 68, conceptualizează impecabil: „Brătianu a aruncat țara într-un neînchipuit dezastru, singura justificare a deciziei luate fiind convingerea că, orice s-ar întâmpla, Antanta va câștiga războiul și România, evident, împreună cu ea. Așa a și fost. Dar nu fiindcă Brătianu ar fi gândit impecabil în 1916, ci fiindcă așa a decis Istoria în 1918”.

Ceea ce mă tulbură astăzi privind în jur este că acum 110 ani,  Armata Română a fost aruncată în război – nepregătită, neechipată corespunzător și neinstruită – de elitele politice și militare corupte până în prăsele. Acestea nu apucaseră să înzestreze trupele, fiindcă se mai tocmeau cum să-și împartă tainul din contractele cu furnizorii de armament. Sună cunoscut.  

Până una-alta, rămâne valabilă zicerea lui P.P. Carp: „România are atâta noroc, încât nu-i mai trebuie politicieni”. (Cu teama ca norocul să nu înceapă să ne părăsească). Valabil este și îndemnul de a nu vă lăsa furați la drumul mare, prin târguri și oboare, de confabulația patriotardă a vreunui Georgescu. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE