Limba română a devenit în cele din urmă limba oficială în Republica Moldova, dar acesta e doar un început. Ce moștenire are țara de lăsat în urmă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Recunoașterea legală a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova poate pune capăt unei epoci de instrumentalizare politică de tip sovietic, în care această țară a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin sau prin cultivarea unei identități etnice artificiale. E o speranță deocamdată, pentru că, în realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate, scrie scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS.
Cuprins:
Fac parte din ultima generație care a scris cu litere chirilice – literele care rămân pentru mine cele mai intime, chiar dacă le știu și pe cele latine de mic. În ultimii ani de școală scriam în semn de protest față de sistem în „moldovenească cu caractere latine” – adică română. Trecerea nu a fost complicată.
„Limbă! Alfabet!” era probabil cea mai cunoscută lozincă a anilor ’88-’89 la noi. O scandam săptămânal la mitinguri cu orele. După care s-a trecut și s-a normalizat. Dar nu foarte tare. Mereu a rămas un spațiu de manevră legat de „limba de stat”, care se politiza. Eu mereu am trecut-o la „rezolvate” în ’89.
Istoria este însă puțin mai complicată, căci limba cere statut social, politic – prestigiu. Limba cere infrastructură lingvistică. Aici e mereu mult de lucru: apune rusa – vine engleza și tot așa.
Joi, Parlamentul de la Chișinău a adoptat legea: limba română devine limba oficială în Republica Moldova. Decizia era absolut necesară.
Care e chestiunea cu limba moldovenească
Ar trebui puțin explicat ce e această „limbă moldovenească”. E foarte important de înțeles cum s-a construit această poveste. Ea este un construct ideologic și politic cu un praxis bine gândit, care avea ca scop să producă un construct social identitar de diferențiere între cetățenii de aceeași etnie, dar care se aflau pe teritorii statale diferite. Adică între românii din Basarabia din epoca sovietică – fostă gubernie rusească, fostă parte a României Mari – și cetățenii din România.
Practic, sovieticii au încercat – și au reușit parțial – să construiască un soi de „identitate artificială” etnică – moldovenismul. Și asta pe baza unei narațiuni istorice, culturale, dar mai ales lingvistice. Limba era elementul-cheie: era nevoie de o demonstrație a „diferenței”. Cel mai ușor să arăți diferența? Schimbi grafia – treci pe grafia chirilică de la cea latină. În câteva generații, acest construct „material” și propagandistic are efecte. Chiar dacă el nu poate substitui o realitate. Întreaga această istorie artificială identitară o povestesc în cartea „Sălbaticii copii dingo”.
În acest context trebuie să ținem cont și de faptul că Basarabia, ca regiune istorică – Republica Moldova actuală –, a fost ruptă teritorial și a devenit parte a Imperiului Țarist din 1812. Nu exista încă statul România și în tot procesul de construcție social-politică a României moderne, Basarabia a lipsit. Ea devine parte a României moderne o perioadă foarte scurtă de timp, 1918-1940: aproximativ 22 de ani. O perioadă destul de scurtă, ceea ce nu permite construirea unor infrastructuri comune, a unor rețele și memorii sociale comune de lungă durată.
Sunt în jur de 200 de ani în care generații și generații de basarabeni sunt legate structural, infrastructural, cultural și mai ales material – memoria e legată mult de materie – de spațiul Imperiului Rus și Sovietic și doar puțin peste 20 de ani de România ca stat modern, ca practică comună.
Asta nu înseamnă că suntem diferiți etnic, ci că avem istorii diferite. Acest lucru lasă urme profunde. Nu ne putem preface că nu au existat.
Un ecart de tren, ca diferență
E destul să faci un drum cu trenul București-Chișinău și să ți se schimbe ecartamentul trenului ca să înțelegi că toate măsurile de aici și de dincolo sunt pe alt calapod. E ca un ritual de diferențiere radicală.
Și mai este un element important. Sovieticii produc acest artificiu „moldovenismul identitar”, dar mai produc un proiect foarte important: korenizaţia.
Korenizaţia (koreni înseamnă rădăcină) este un proiect sovietic de tip nation building care a avut ca scop dezvoltarea şi educarea populației locale pentru ca aceasta să devină un factor important în progresul societății sovietice.
În acest scop s-a creat o infrastructură educațională, culturală şi sanitară foarte ambițioasă pentru contextul epocii respective, care a contribuit la dezvoltarea grupurilor etnice, a naționalităților locale, formând o elită locală şi o clasă de mijloc educate şi moderne. Educația şi cultura trebuiau făcute exclusiv – sau cel puţin prioritar – în limba localnicilor: presă, școală, instituții culturale etc.
Renaissance-ul moldovenesc
Dacă o să cercetăm anii ’60-’70, o să vedeți la Chișinău, de exemplu, o explozie culturală fără precedent în rândul moldovenilor. De ce? Aceste investiții imense în școli, instituții de învățământ, universități, case de cultură, teatre, cinematografe, studio cinema, muzică, dans, sport, agrement etc – atenție, pentru moldoveni – adică pentru populația etnică locală, produc o explozie unică. Eu o numesc Renaissance-ul moldovenesc. Bun – asta coincide și cu dezvoltarea urbană și economică accelerată specifică anilor de după război. Să nu uităm că Basarabia era regiunea cu număr.
Acest fenomen e cu dublu tăiș: pe de o parte, avem revolta. În perioada perestroikăi, această elită, produs al proiectului korenizaţia, avea să se răzvrătească şi să lovească din plin, asemenea unui bumerang, puterea sovietică. În RSSM, acest proiect a avut un specific mai aparte datorită acestei distincții artificiale între români şi moldoveni, inventându-se astfel „națiunea şi limba moldoveneşti“.
În anii perestroikăi începe fenomenul „renașterea națională“. Și aici, regăsirea identitară și limba – filonul național-identitar - devin factorul politic cel mai puternic. Adică limba și alfabetul devin arma centrală politică. Nu întâmplător, acestea erau să fie cerințele prime și centrale. Se striga în piață toată ziua: Limbă! Alfabet! Practic, proiectul prim de „identitate artificială” s-a dizolvat și oamenii și-au regăsit filonul identitar național. Au revenit la „origini”. E la fel de adevărat că acest „naționalism” avea să scoată din agendă aproape total problemele social-economice.
Pe cealaltă parte avem: autonomia. Korenizația (rădăcina, n.red.) produce o elită locală moldovenească – plus infrastructura instituțională – care capătă autonomie. Dovadă că se produce un stat independent. Basarabia nu mai avusese practica aceasta. Și evident că o elită locală care are puterea nu o mai cedează, chiar dacă un ideal romantic al Unirii ar exista. Și asta se simte la toate nivelurile: chiar și al celor „unioniste de meserie”. Din „unionism” se poate trăi și fără Unire.
De ce este importantă această decizie parlamentară? Căci aici doream să ajung. Practic, „problema limbii” se rezolvase la finalul anilor ’80 început de ’90: prin trecerea la grafia latină și prin definirea că vorbim aceeași limbă. Însă au rămas această formulă vagă „limba de stat”, practica de a folosi sintagma „limba moldovenească” și un disconfort tradițional în a folosi formula „limba română”.
Lucrurile acestea nu ar trebui forțate, dar trebuie clarificate. Pentru că în diversele contexte socio-politice și economice de criză, „problema limbii” care trimitea spre falsa problemă a identității apărea ca din senin. Devenise un soi de bâtă politică folosită în cele mai stranii situații. Era genul de problemă fumigenă care agita mereu apele. O instrumentalizare politică de un cinism tragic. Tranziția avea să ne arate o realitate cinică de tipul lui Saltîkov-Șcedrin (Mikhail Saltykov-Shchedrin, scriitor satiric rus din secolul al XIX-lea, n.red.): „Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva ceva s-a furat”. Asta așa succint.
Practic, această recunoaștere legală a limbii române poate pune capăt cel puțin acestui segment de instrumentalizare politică. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate.
Limba are nevoie nu doar de o teorie, de o lege, cât mai ales de o realitate practică: limba are nevoie imens de prestigiu, de instituții, de cadru urban, de cadru cultural în care se dezvoltă. De un praxis instituțional, mediatic, cultural important. Iar aici este imens de lucru.
Cum s-au produs toate aceste lucruri după ’90? Ce rol a jucat România, unde se află Rusia? Mai funcționează dubla identitate? Ce e de făcut? Despre asta într-un text următor. Dar e important că s-a făcut acest pas. E un început.
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
Codrean 19.03.2023, 13:46
Sunt roman ardelean, parintii meai s-au nascut in Austro-Ungaria, stat in care si-au petrecut copilaria si o parte a adolescentei, vorbeau curent (si) limba maghiara, pe care au invatat-o la scoala, scoala confesionala greco-catolica (scoli de stat in limba romana nu erau ), Ardealul a devenit parte a Romaniei tot in 1918, ca si Basarabia, dupa o stapanire straina de peste o mie de ani !!! si totusi, de copii stiau ca sunt romani si ca vorbesc romaneste ! Ce le-a lipsit oare basarabenilor ? Care pana la 1812 au fost parte a Moldovei, devenita ,dupa Unire, parte a Romaniei.... Poate o Scoala Ardeleana ?