Mergi direct la conținut »
Mă întreb câți oameni simt la fel și câți vor să plece zilele astea din România
Opinii Libertatea > Opinii

Mă întreb câți oameni simt la fel și câți vor să plece zilele astea din România

Pe străzile astea ca un muzeu în aer liber nu se vorbește despre tragedia românească, cea de azi și dintotdeauna. Prietenii mei de aici, majoritatea expați care lucrează în baruri sau îngrijesc copii, pun poze pe internet cu picioare bronzate pe malurile Senei. Prietenii mei din România sunt disperați, nu știu pe ce parte să mai doarmă de groază, dacă să rămână sau să plece în altă țară.

Opinie de
Oana Moisil
Toate articolele autorului

Zilele trecute, când mă întorceam din Bruxelles în Paris, am trecut pe lângă un zid spoit cu literele astea: „migrație înseamnă invazie”. 

Oamenii pleacă și nu le e mereu bine. Cei în slujba cărora ajung nu sunt mereu buni, iar noii lor vecini s-ar putea să-i deteste. Când au plecat ai mei, le-a fost al naibii de greu, dar nu s-au întors.

Au găsit binele după câțiva ani și l-au crescut, cât de cât – pentru francezii din middle class, confortul mamei e un disconfort total. Mama știe, însă, cum e să ai trei job-uri în România și să fii tot sărac.

Acum locuim în același oraș pe care eu nu-l înțeleg încă, dar căruia îi zic acasă. Confortul meu e tot ca al mamei – un salariu minim și o cameră de 12 metri pătrați – dar eu aici am ieșit din depresie.

Oamenii sunt liberi să plece, iar unora le e mult mai bine în altă parte. La asta mă gândesc de când am venit în Paris, în iulie 2018. În primele săptămâni am avut niște vise ciudate, mă întâlneam acolo cu prieteni din copilărie, cu colegi din clasele primare, cu profesori.

M-am întrebat dacă teama că mă rup de România îmi amintește de toate chipurile astea. Și mă întreb de ce mă tem să mă rup de România. 

Oamenii pleacă, dar nu pleacă mereu de bunăvoie. Am învățat asta la fiecare schimbare de adresă. Cât am fost copil, părinții mi-au arătat trei apartamente și o casă. Tuturor le-am zis acasă, iar prietenii din fiecare loc erau cei mai buni. Cu ei îmi imaginam viitorul. La fiecare despărțire am plâns de parcă se rupea ceva în mine.

De când nu mai sunt copil, am locuit în patru orașe. Ruxandra, o româncă stabilită de șapte ani în Paris, m-a întrebat zilele trecute, după ce m-am întors din vacanța în România, „cum e acasă”.

Cred că e bine aici. Canicula s-a mai domolit, liftul merge, oamenii care lucrează în restaurantul de la scara blocului m-au întrebat pe unde am umblat, colegii mi-au zis că le-a fost dor de mine.

E bine cât nu deschid articole și nu scrollez pe facebook. 

Pe străzile astea nu se vorbește de tragedia românească, dar ochii mi s-au umplut de roșu. Știrile mi-au rămas lipite pe retină, înainte de culcare tot la asta mă gândesc. 

Nu mai funcționează respirația numărată sau imaginile cu plaje liniștite, să mă adoarmă. Pe plajele alea apare acum un monstru care îmi fugărește somnul. În oboseala nopții, nu mai știu dacă monstrul ăla e cel despre care am citit obsesiv zilele astea sau convingerea care mă sperie de când am ajuns aici – atunci sămânță, acum mare – că nu mă întorc. Nu acum. 

Mă întreb câți oameni simt la fel și câți vor să plece zilele astea din România. 

Mă întreb dacă o să învățăm ceva sau o să uităm, dacă o să se umple țara de speranță și proiecte sau o să se golească de oameni și-o să se prăbușească pe bucăți, ca o casă părăsită. 

Close
Închide
  Close