OPINIE/ Cronica unei dispariții care a înmărmurit România. Marius Mitran, despre moartea lui Ilie Balaci: Nici măcar nu e adevărat
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Vechi jurnalist cu familia de loc din Bistreţ, precum Ilie Balaci, şi om legat pentru totdeauna de Craiova Maxima, Marius Mitran este astăzi şeful comunicării Ligii Profesioniste de Fotbal.
Pentru câteva ore din duminica îndoliată a fotbalului nostru, Marius Mitran a redevenit cronicarul unei dispariţii care ne-a înmărmurit pe toţi.
Mi s-a spus până să se întâmple, aproape. Repede, ca nu cumva să pierd ceva din izbitura acestei veşti nenorocite: a murit Balaci.
Evident că n-am crezut şi nici măcar nu e adevărat. Mă miră însă cât de uşor cred unii că Ilie a murit. Sună telefoanele, posturile de ştiri au pus titluri negre ca să convingă. Din când în când parcă-i aud vorbind pe Dinu, pe Ioaniţoaia, pe Cârţu, pe Păunescu. Parcă. Sună telefonul şi nu răspund. Nu răspund nimănui.
Mă mai gândesc. Închid, oricum, televizorul. Îmi vine să plâng când se face linişte în toată casa şi nu înţeleg de ce. E duminică la prânz şi diseară e Craiova cu Steaua. Ca de fiecare dată, tata are emoţii. Mama îmi face cu ochiul când tata începe iar aceeaşi poveste, pe care o ştim pe dinafară. Eu o ascult, că-mi place. Îmi place şi supa cu găluşti a mamei. Am 15 ani şi dau treapta întâi. După masă o să învăţ, ca să am linişte la meci. Că se televizează.
Povestea tatei e aşa: cum prin ‘74-‘75, nu mai ştie exact, Craiova a jucat la Iaşi, cu Poli. Şi a câştigat, cu un gol al lui Ilie. După meci, tata, care lucra la Bârlad, a mers la vestiar, s-a pupat cu Deliu, "vicele" Craiovei, cu care fusese coleg în facultate, iar Costică Deliu l-a dus pe tata lângă puştiul de 18 ani, blond şi abia ieşit de sub duş. "Uite, Ilie, buletinul meu", îi spusese tata punând degetul pe locul naşterii. "Aha, i-a zis puştiul blond, sunteţi din Bistreţ, ca mine".
Apoi tata l-a îmbrăţişat pe Ilie, care şi-a cerut scuze că e ud, iar noi ne-am mâncat supa cu găluşti.
Ziua trece greu, chiar dacă mă prefac un timp că mă uit pe comentariile la română.
Se dă legătura la Craiova. Pe televizorul nostru alb-negru Stassfurt se vede totuşi că stadionul e arhiplin. Mama îmi coase o matricolă pe mâneca pardesiului şi s-a strâns toată într-un fotoliu. Tata nu mişcă, în celălalt. Pe ecran, Ilie zâmbeşte în prim-plan. Bate un aut, reprimeşte de la Crişan şi pleacă în dribling. Unu, doi, trei, patru stelişti cad ridiculizaţi. Şut... bară! Mingea sare la Cârţu şi Sorin stopează neverosimil, apoi trimite în plasă. “Centralul” explodează, urlă, strigă ca şi cum L-ar implora pe Dumnezeu să ţină duminica aia pentru totdeauna: Baaa-laci! Baaa-laci! Baaa-laci! Din ecran, Ilie zâmbeşte. Tata are acelaşi zâmbet. Parcă şi mama.
Mă sună Tolontan. Să scriu ceva. Scriu, Tolo. Dar cum crezi tu, Tolo, dragul meu, că eu o să cred vreodată că mama, tata şi Ilie nu mai sunt?
Am 15 ani, e duminică şi diseară e Craiova – Steaua. Ilie e tot acolo, pe teren, cu 8.
