Două măști pierdute în starea de alertă. Scenetă mută dintr-un salon de frizerie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dintr-un salon de frizerie, cu o mască pe față, una dintre cele mai respectate voci din presa românească, Petre Barbu, meditează cu nostalgie la o lume care se schimbă sub asaltul coronavirusului. Forfota, vechile discuții despre politică, fotbal, amintiri, întâmplări, femei, combinații, toate au devenit o amintire.
Miroase a dezinfectant. Îmi vine să-mi scot masca și să strănut. Dar asta ar însemna să-l sperii pe domnul Emil, aș prezenta suspiciuni, n-ar fi exclus să mă evacueze și voi rămâne cu chica tăiată pe jumătate. Mă abțin, respir adânc pe gură.
Domnul Emil îmi scurtează părul de pe ceafă. Foarfeca se mișcă fără grabă, parcă toarce ca o pisică (altă comparație nu găsesc). Am respectat amândoi vechiul protocol: nu i-am cerut cum anume să mă tundă, nu m-a întrebat “cum să vă tund”. De 12 - 13 ani, cine mai știe?, respectăm același protocol.
Sunt sigur că, atunci când m-a tuns prima dată, aveam vederea mai bună. Acum, în oglindă, disting doar pata mea albastră și pata lui albastră. Masca mea și masca lui Emil. Două măști care respectă regulamentul stării de alertă.
Conform “vechiului protocol”, când am ajuns, nu l-am întrebat “ce mai faceți?” și nici el nu m-a întrebat “ce mai faceți?”.
Ne-am strâns mâinile (împotriva regulamentului), mi-a citit temperatura pe frunte (conform regulamentului; 34 cu 8, ce fel de temperatură mai e și asta?), mi-am închis telefonul, m-am așezat pe scaun și ne-am văzut de treabă: eu cu gândurile mele, domnul Emil cu foarfeca, pieptenele și gândurile sale.
Parcă am fi într-o scenetă. Dar publicul așteaptă să se întâmple ceva. Eu să strănut și Emil să reacționeze. Eu să bombănesc, el să-mi răspundă. Asta vrea publicul: acțiune, conflict, confruntare, lovituri de teatru. Altfel, fluieră, huiduie și aruncă cu roșii pe scenă. (S-au ieftinit roșiile cu trei lei!)
Aici nu este nici un spectator… Înainte, erau destui bărbați pe “scenă”. Numai bărbați. Emil avea doi colegi, iar în spatele lor, bărbații își așteptau rândul, pe scaune. Și ne plăcea. Pentru că vorbeam ca bărbații, ca între bărbați: politică, fotbal, amintiri, întâmplări, femei, combinații, belele cu mașina, cu șefii, cu lumea… Chestiuni serioase, bărbătești.
Nu ne păsa ce se întâmpla în afara salonului, puteau să ne atace tancurile rusești, să înghețe planeta sau nord-coreenii să lovească SUA cu racheta atomică, noi eram acolo, în timpul nostru de bărbați. Fără alcool, fără înjurături, fără telefoane, fără femei. Era locul în care masculii mergeau să se adape din plăcerea de a fi cu alți masculi.
Pentru că un tuns, un bărbierit sau un spălat și un frecționat la rădăcina părului îți reda încrederea de bărbat, chit că ți-a crescut burta (de la bere), că ți s-au fleșcăit mușchii, că te dor genunchii, că ești programat la urolog și nu vei scăpa de un tușeu rectal… Aici făceam și desfăceam lumea. Apoi, plăteam și plecam în lume mai bărbați. O primenire.
Domnul Emil respectă “protocolul”, nu vorbește decât dacă este provocat de client. N-am chef să-l provoc. Abia aștept să scap de-aici, să ies pe stradă și să strănut până la lacrimi. Îmi scurtează un perciune din vârful foarfecii, fără să-mi miște masca. E maestru, domnul Emil!
Masca asta albastră, până la urmă, este o frecție la picior de lemn. Am purtat mască în armată, mască împotriva gazelor, era criminală, într-adevăr, era verde, lipicioasă, îți sugea plămânii.
Mergeam așa, cu plutonul spre locul de instrucție, și locotenentul ordona: “Atac chimic din nord-vest!” Și noi ne căutam după mască, înjurând, desigur! (n-are rost să pomenesc ce mișto înjuram!), o trăgeam pe cap, o lipeam pe față și ne aruncam la pământ, pe unde apucam în partea opusă, în sud-est, pentru că din nord-vest venea inamicul cu gazele chimice, chipurile!, cine putea să fie acel inamic? Imperialiștii americani, așa fuseserăm instruiți, îndoctrinați, numai ei ne puteau ataca pe vremea aia, rușii erau prietenii noștri, în sud-est.
Apoi, locotenentul ordona să alergăm cu masca pe figură, alergam aiurea, cât avea el chef, alergam până când unii dintre noi cădeau sufocați, își vărsau mațele, futai de armată!
Armata a fost bună, chiar dacă este acum luată peste picior de hipsteri și de tot felul de fandosiți. Armata nu e sanatoriu, stațiune de odihnă sau salon de frizerie. Armata apără țara. Armata te învață să omori oameni. În război. Ești atacat, omori inamicul. Ataci inamicul, omori oameni. Armata aia, pe care-am făcut-o în anii ’80, a fost o tâmpenie, dar armata e bună, în esență.
Cred că și domnul Emil mi-ar da dreptate, dacă l-aș provoca. Slavă Domnului că Arafat sau Vela n-a dat ordin să purtăm obligatoriu măștile împotriva gazelor! De aceea ne purtăm cu demnitate măștile astea albastre, în acest loc în care mirosea cândva a bărbați.
- Domnu’ Barbu, vă spun ca să știți, noi am scumpit puțin tunsul, l-am scumpit cu 15 lei, mă anunță Emil prin norii de pudră împrăștiați de pămătuful care îmi curăță ceafa.
Îmi scot masca și strănut. Sănătos, voinicule!
foto: Hepta
