Termenii pe care îi folosim sunt importanți – vorbim, în cazul adolescenților, despre educație sexuală? Dacă este așa, se vede limpede că unii dintre cei care se revoltă față de acest tip de educație o confundă cu erotismul. Vor fi, oare, adolescenții încurajați să își descopere latura erotică? Poți separa complet sexul de celelalte dimeniuni ale sale, când vorbim, până la urmă, despre o relație dintre două persoane? Cum ar trebui să arate și să sune toate astea? Pare o problemă greu de dezlegat.
Când eram adolescentă, părerile băieților din jurul meu contau mult mai mult pentru mine decât opiniile părinților mei. Firește, cele două dimensiuni intrau adesea în conflict – părinții aveau anumite pretenții de la mine, în vreme ce eu alegeam, de fiecare dată, să le fac pe plac nu lor, ci acelora care îmi erau apropiați ca vârstă și gândire.
Undeva, pe parcurs, educația mea în privința asta s-a blocat între fâstâceala arătată de tatăl meu când îmi vorbea despre mijloace contraceptive și refuzul mamei de a accepta, măcar, ideea că fiica ei ar putea avea, în viitor, o viață sexuală.
Îmi amintesc însă perfect sentimentul de revoltă, care nu m-a părăsit multă vreme, legat de aceste informații seci, care nu îmi luau în calcul sentimentele, preferințele și aceste învățături care făceau din actul sexual un soi de luptă în care fata sau femeia “ceda”, iar bărbatul asalta.
Or, din experiența mea ulterioară, rareori a fost vorba despre așa ceva. În schimb, ceea ce am simțit că ne lipsea și mie, dar și prietenelor mele era o educație despre felul în care ar trebui să se desfășoare intimitatea. Cum trasăm granițele într-o relație dintre două persoane? De prea multe ori, ne pierdem și ajungem să ne confundăm unul cu celălalt.
În schimb, abordarea intimității născute între două persoane ar pune accentul pe fiecare dintre actorii unei relații, dar și pe dinamica relației, în sine. O înțelegere a felului în care funcționează fiecare dintre noi, a felului în care imaginea pe care o avem față de noi înșine ne modelează relațiile, o discuție despre valorile la care aderăm și pe care am vrea să le regăsim în cadrul unei relații, toate astea sunt, cred eu, necesare.
Când vorbim despre intimitate, vorbim despre abilitatea fiecăruia dintre noi de a iniția o relație, de a o păstra, de a o cultiva – cum facem asta? Ce ne îndeamnă să părăsim o relație sau să începem o alta? Pe ce ne bazăm atunci când ne alegem partenerii?
Trecând din planul educației sexuale în cel al educației “sanitare”, cred că guvernanții au ratat rolul acestei materii. O educație despre sexualitate ar trebui să încurajeze elevii să exploreze atitudinile lor referitoare la sex, credințele și convingerile care le modelează interacțiunea cu partenerii potențiali sau reali, să se refere la cadrul legal care guvernează felul în care trăim – pentru că prea puțini cunosc, de pildă, sancțiunile referitoare la violență domestică sau efectele lor. În sfârșit, poate că ar trebui să exploreze inclusiv felul în care a fost redată sexualitatea în artă, dar și în media.
O educație despre sexualitate nu poate lăsa în urmă inteligența emoțională a fiecăruia dintre noi – cât de bine ne cunoaștem pe noi, emoțiile noastre și cât le putem gestiona, atât în cazul nostru cât și al celorlalți? Care este stilul nostru de atașament? Îl putem schimba?
Abia în acest cadru, cred, după ce fiecare își răspunde la aceste întrebări, se poate discuta despre sex, ca expresie a intimității, acolo unde este cazul sau, dacă nu este cazul, separat de ea. Pentru că, în același timp, chiar și perceperea sexului ca fiind totdeauna în relație cu intimitatea este discutabilă – o decizie în acest sens o ia fiecare, pentru el.