O prostie: sindromul orașelor mici din România care tânjesc la problemele orașelor mari

La aproximativ 300 de orașe, România are în jur de 200 de orașe sub 20.000 de locuitori. Acestea sunt orașele mici-mici. Dar și cele de 50.000-70.000 de locuitori au trăsături de orașe mici, însă înghesuială, proiecte faraonice și agitație inutilă de orașe mari. 

Cum își fac viața grea aiurea oamenii din micile comunități? Copiind aiurea politica de urban mare, lucrând sinucigaș la propriul disconfort. Adică ce? Dacă trăim într-un oraș mic, noi n-avem dreptul la ambuteiaje și la așteptat aiurea în stație?

Liderii noștri n-ar fi atât de proști și insensibili dacă noi n-am fi, ca grup social, foarte proști și insensibili. Un exemplu la modă: parcul din Drumul Taberei transformat într-un mall în aer liber. Are succes, lumea se îngrămădește să cheltuie aiurea pentru dreptul de a fi nefericit de sărbători și de a mima extazul în câteva selfie-uri. O idee stupidă de a adapta consumul la parc care este foarte iubită de mulți cetățeni. Iată cum oamenii și aleșii lor se împletesc armonios în sărăcia duhului.

Recomandări

Alfred Bulai a făcut infarct în arest. El a fost dus de urgență la spital

Mai dramatică decât în orașele mari, București, Cluj, mi se pare prostia încrâncenată cu care orașele mici țin să repete toate greșelile urbanului mare. 

Și aici, tot cu largul ajutor al cetățenilor care își însușesc cele câteva mari valori de bază: iubește-ți mașina mai mult ca pe aproapele tău, taie toți copacii și pune niște ghivece scumpe din care să-și cumpere mașini de lux niște îmbuibați ai zonei, îngrămădește claie peste grămadă clădiri, blocuri, biserici, mușcă din trotuare sau fă-le parcări. 

Ce am acceptat noi, ca proștii

Orbirea a fost colectivă, deși mereu au existat voci care să atragă atenția asupra pericolelor. Am îmbrăcat centrele cu câteva dughene cu vin fiert și crenvurști  în muzica „tradițiilor”, când e de fapt încă un pretext de consum și atât. Am adăugat încă un spațiu public la lista de cheltuieli. Practic nu mai ai unde să ieși din casă fără să cheltui. Efectul e frustrarea unor mase de cetățeni care n-au de cheltuit și veșnica foșgăială a unor clase de mijloc mai mult sau mai puțin precare prin țarcurile de aspirat bani pe vin fiert și vată pe băț. 

Recomandări

Alexandru Bologa, campion paralimpic la judo, la Paris. Este prima medalie pentru România la Jocurile Paralimpice 2024

Care e explicația „secretă” știută de toată lumea? Industria târgurilor și afacerilor „de stradă” este mare, susține multe familii, familii care sunt apoi extrem de active și în procesul electoral, mai toate aceste businessuri oscilând în jurul cuiva de prin administrație și politică. 

Păcatele vechi

Păcatele din ultimele decenii sunt însă mult mai mari. Am distrus cu fonduri europene hectare de patrimoniu. În numele unui anticomunist stupid am făcut praf zone turistice, centre de oraș pe care deja s-a cheltuit enorm cu jumătate de secol în urmă. Cum se face asta? Se iau „specialiști”, se iau fonduri europene, apoi se defrișează hălci din parcuri, se distrug centre de orașe modernizate comunist și se pune în loc ceva mult mai prost și mai trist. 

Centrul Focșaniului e un exemplu flagrant de cum poți distruge cu bani europeni. Mai nou, orașele medii sunt și prilej de bâlci periodic, orori din plastic pe care se dau copiii, alți copaci tăiați (ca să nu cadă castanele sau crengile pe mașini, copii etc.). 

Recomandări

Cum va arăta harta deceselor provocate de temperaturile ridicate, în 2050. Mii de români mor în fiecare an ca urmare a efectelor climei

Bâlcificarea orașelor arată pași uriași în spate, nu în față. Din oraș, Focșaniul se întoarce la statutul de târg. Și nu doar Focșaniul, multe arată aceeași tendință.

Distrugerea patrimoniului industrial e o altă mare problemă venită în numele anticomunismului. Am înțeles, ne-am făcut toți capitaliști, dar anumite fabrici, anumite forme de organizare (IAS, CAP) meritau gradul lor de muzeificare – măcar să vadă copiii noștri ce s-a întâmplat aici vreo 40 de ani. 

Ascunderea modernității comuniste sub preș a produs și mai multă prostie: am regăsit vitalitatea târgușorului plin de bacșiș, pile și trăsuri claie peste gărmadă. Individualismul de bazar.

În absența transportului în comun, mașina e un zeu cârpit

Centrele și parcurile orașelor au fost făcute harcea-parcea și după retrocedări, și după construcții claie peste grămadă. Cât s-a urlat împotriva sistematizării comuniste, dar ce-or să urle copiii noștri după „desistematizarea” capitalistă. Reușim performanțe precum aglomerarea irespirabilă a unor orașe de 60.000-70.000 de locuitori. 

În comunități mici, transportul public ar trebui să zbârnâie. De unde? Covârșitoare sunt businessurile cu microbuze la discreția unor vătafi de zonă. Mașini puține, înghesuială, practic toată lumea e împinsă să-și ia un hârb la mâna a 12-a din Germania, ca să scape de dezastrul infrastructurii publice de transport. Mașina e zeul cu fază lungă. Individualismul mașinist se manifestă prin lupta cu îndârjire țărănească împotriva oricărei crenguțe ce poate cădea pe capotă. Copiii sunt purtați regește la școală cu mașinile familiei, nu cumva să fie călcați de alții care-și cară copiii cu mașinile la aceeași școală. Pe trotuare nu mai e loc pentru copiii care n-au părinți să-i ducă la poarta școlii. 

20 de minute petrecute în decorul de la 12-13, ora la care vine schimbul doi de elevi în școli, îți arată că orașele mici n-au învățat nimic, nici cetățenii lor, nici politicienii lor. Acei 20% care-și permit să care copiii cu mașina ocupă tot, acoperă tot în claxon și țeavă de eșapament. 

Orașele medii și mici au niște pături „de elite” stabile, bine înfipte nepotistic în fiecare zonă de influență, de la poliție la spital. Sunt elite mult mai puțin mobile decât în orașele mari. 

Aceste elite urlă toată ziua la politicieni, dar aceștia n-au făcut altceva decât să le facă poftele sau să le satisfacă nevoia de contracte. 

Ce fac? Pavele scoase aiurea în fiecare an de prin trotuare, schimbarea în sensuri unice (și eventual revenirea la dublu sens, după ce își dă toată lumea seama că a fost o idee proastă), modernizarea parcurilor prin cimentarea lor, umplerea cu ghivece și scăparea de natura necontrolată (orice copac prea mare e suspect că e bolnav și periculos). 

Am auzit prostiile astea în București ani la rând. Acum le văd în Focșani, Satu Mare și cine mai știe pe unde. Deprimant e că totul se întâmplă cu acordul cetățenilor, care au ajuns să aprecieze „că măcar se face ceva”, fără a mai avea nici măcar nervii normali că, de obicei, se face ceva doar ca să fie, ca să se consume niște bani din PNRR și unul să-și schimbe modelul de Porsche sau de BMW. 

Orașele mici au infrastructurile publice praf, încălzirea comună e cimitir, spații publice unde să te mai plimbi, să te întâlnești fără să cheltui, de o tristețe însutită față de vremuri oricum triste de prin anii 80. 

Nu mai cheltuiți atât pe ghivece, nu mai pavați trotuare fără să fie nevoie, mai bine le întrețineți pe alea pe care le aveți, nu mai construiți înghesuit, oricum orașele sunt mici și depopulate în România, de ce să mai stăm claie peste grămadă? 

După ce am văzut Bucureștiul privilegiind mașinile și businessul imobiliar sau de „entertainment de bâlci”, prostii pe care le-a repetat la 30 de ani distanță după alte metropole ale lumii, acum trebuie să vedem ce a înțeles provincia din evoluția urbană: nimic. Unii vor să-și plimbe mașinile scumpe peste tot, restul să stea în casă să bea vin ieftin fiert. 

Tot ce e public trebuie să aparțină unei treimi de oraș, maximum, cea conectată în vreun fel la surse de putere. Ceilalți să tremure prin stații unde nu ajung microbuze. Sau să plece în Italia/Spania/Germania cât s-o mai putea. 

Urmărește-ne pe Google News