Jocurile Olimpice Ne Amintesc Cât De Aiurea Băgăm Bani în Sport

Pe de o parte zeci de miliarde de dolari cheltuite pe fiecare ediție a Jocurilor Olimpice, alimentează corupție și demență urbană, fie că e Brazilia, fie că e Japonia. De cealaltă parte, Olimpiada ne amintește cât de aiurea cheltuim banii destinați sportului, aici, local.

Jocurile Olimpice ne satisfac dorința de a vedea performanță în sute de sporturi la care nu ne gândim decât din patru în patru ani. Financiar, competiția e un dezastru, o mostră de cum a ajuns conducerea unui for sportiv global la o nesimțire chiar mai mare decât forurile de conducere ale fotbalului (care și-a stabilit etapa finală în Qatar, iarna, pe o infrastructură făcută cu prețul a 6.500 de morți migranți și zeci de mii de abuzați semisclavi).

Articol pe care-l citiți nu e, deci, despre sportivi, ci despre banii cheltuiți în numele lor. Folosindu-i pe campioni. Un articol al lui David Goldblatt indică o urgență: gata cu această conducere de neatins, Comitetul Olimpic Internațional. E un buboi cât casa, tolerat istoric, o clică ahtiată după bani care tot spală abuz și corupție (mai ales din businessul construcțiilor și imobiliarelor) cu transpirația unor sportivi magnifici.

Coborând însă cu picioarele pe pământ românesc, vedem și alt tip de probleme. Încă avem, miraculos, campioni. Sportivi care își sacrifică viețile pentru rezultate incredibile. Aceasta presupune un anumit tip de investiție. Avem câteva școli cu tradiție, de la scrimă la canotaj, care sigur că trebuie susținute. Dar nouă ne lipsește masiv ceea ce s-ar putea numi „sportul de lângă casă”.

Recomandări

EXCLUSIV. O cunoscută cineastă franceză, Mia Hansen-Løve, despre lecția filmului său, recent lansat și în România: Când pierdem pe cineva, doliul înseamnă și dorința de a trăi, deci să nu ne simțim vinovați

Dai cu tunul după un panou de baschet

De altfel, există o întreagă filozofie a „investiției” în anumite nișe sportive în lumea întreagă. În loc să fie încurajată infrastructura populară, acces pentru toți la sport, vedem încurajată doar bătălia la vârf, vedem fie investiții masive, nișate, în unele țări, pentru glorie olimpică. În România se bagă bani în sport, dar nu în sportul maselor, și nici n-am auzit să rupem cu investițiile în sporturile în care suntem buni, alea „de nișă” (vezi unde am obținut medalii).

Un adolescent-minune la înot nu poate ascunde lipsurile teribile de bazine de înot în orașele României. Sportivi-minune la sporturi cu vâsla nu ascund faptul că apele României nu sunt făcute pentru sport, ci pentru concurs cu barca pentru noii îmbogățiți.

Prezența unei echipe de baschet feminin 3×3 la Tokyo e o performanță extraordinară (sunt 8 echipe cu totul, așa că nu vă lăsați înșelați de faptul că echipa noastră a suferit doar înfrângeri), dar asta nu ascunde faptul că nu găsești pe rază de zeci de kilometri un panou de baschet prin România asta mare. Iar terenul de baschet outdoor e dintre cele mai ieftine investiții populare. Nu e bazin sau patinoar.

Ne cumpărăm campioni ca pe BMW-uri

Recomandări

INTERVIU EXCLUSIV. Reputatul profesor ruso-american de economie Oleg Itskhoki spune că Europa și SUA au calculat greșit, lăsându-i lui Putin un miliard de euro pe zi

Nimeresc la un meci de handbal feminin, Spania-Franța, și îmi e brusc luminată ignoranța de comentatorul meciului care ne spune cu mândrie că mai toată echipa Spaniei a jucat sau joacă în campionatul României.

Lucru care îmi amintește de o altă mare problemă a felului în care merg investițiile în sport din bruma de bani pe care o avem.

Nu zic că nu e frumos să ai echipe de handbal de top prin toată țara, mai toate plătind campioane din vestul Europei, precum Spania. Dar e ceva în neregulă când te gândești la PIB-ul Spaniei și la PIB-ul României. Când te gândești că un spaniol are de zece ori mai multe locuri la dispoziție pentru sport de amator decât România. Practic am aruncat o groază de bani în performanța de club și am făcut praf șansele de lărgire a accesului la sport.

Noi avem sport de clasă, nu de masă. La cât costă echipamentele, și fotbalul – de baschet sau tenis nu mai spun – au ajuns sporturi destinate clasei de mijloc și atât.

În schimb, banul public curge valuri înspre fotbal sau înspre câte o ambiție locală de a avea campioană la handbal, volei etc. Seamănă puțin cu obiceiul ăla de a-ți lua BMW sau Mercedes când tu n-ai bani decât de covrigi.

Recomandări

Donald Trump, pus sub acuzare penală la New York. Fostul președinte al SUA spune că e „persecutat politic”

Când vrem să investim în sport, trebuie să ne uităm puțin și cât ne permitem.

Despre handbal și fotbal

Spania nu-și mai permite propriile campioane. Handbalul a ajuns o aberație financiară, mai ales după criza economică din 2010, autoritățile nu și-au mai permis subvențiile vechi la cluburi. Nu-i nimic și-a permis Germania și zona scandinavă. Dar și România!

Suntem mâna de lucru ieftină a Europei, în munca și economia de zi cu zi. În schimb, în sport, dăm salarii de lux pentru mulți sportivi europeni, nereușind să facem o selecție reală din sportivii autohtoni.

România cheltuie pe fotbal mult. Stadioanele sunt tot goale, majoritatea. Același scenariu: copiii n-au unde juca fotbal, dar avem un intens „mercato” de jucători din toată lumea. E frumos să vezi jucători mult mai dotați din alte țări, nu prea e frumos să vezi că n-ai unde juca un fotbal, un baschet sau volei.

(Bine, nu e o surpriză, România cheltuie și pe sectorul „cultură” – dacă te uiți mai atent a dezvoltat o întreagă popcultură din bani publici, zilele orașelor sunt doar nivelul 1, dar și marile festivaluri Untold, Neversea sug indirect fonduri publice uriașe. Aceste cheltuieli sunt dublate din nou de lipsă de acces real al copiilor talentați la educație muzicală.)

Sportul a devenit o adicție pentru consumatori, nu o plăcere pentru practicanți

Bani se dau spre sport așadar, spre un soi de sport-spectacol cu sportivi profesioniști adunați din toate colțurile planetei. Spectacolele rămân la un public restrâns. România nu mai promovează practicanți de sport, ci consumatori de sport, cel mult.

Aici sunt de pus niște întrebări serioase. Goldblatt se întreabă dacă nu o fi bună strategia finlandeză prin care Finlanda a ajuns să aibă cei mai mulți vârstnici care fac sport, cei mai puțini obezi, și au lăsat-o moale cu finanțarea sportului ultra-intensiv, mai prind o medalie olimpică din an în Paști.

Pentru România, care nu investește cine știe ce nici în acest tip de antrenament „de campion”, întrebarea îmi pare mult mai simplă: după atâția ani de cheltuială pentru spectacole îndoielnice, începem și noi să cheltuim pe locuri de făcut sport, pur și simplu?

Nu e momentul să orientăm banii către sport accesibil, gratuit, nu către comisioane din transfer pentru glorii efemere de mahăr județean?

Poate ar trebui să redescoperim plăcerea unui sport practicat și importanța căutării de talente prin toate mediile sociale. Pentru asta, trebuie să luăm bani de la spectacolele grandioase ale echipelor mari și să investim în sportul de proximitate, din comunități mici.

Excepționalii sportivi de la Jocurile Olimpice mi-au amintit cât de puțin prezent e sportul în viața noastră de zi cu zi, acel sport fără pariuri sportive, fără echipamente de zeci de mii de euro, fără ambiții nebunești.