Când noul an vine cu alte spaime și îndoiala ia locul credinței
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La începutul fiecărui an te apucă aceeași spaimă. Nu este teama de ce o să-ți aducă noul an: dacă te dă afară din serviciu și rămâi pe drumuri, inflația, alte crize imposibil de prevăzut, alți prieteni pe care ai să-i pierzi, un nou război și noi impozite. Dacă ai sta cu frica-n sân la toate astea, ți-ar sta în gât sarmalele binecuvântate și vinul înnobilat. Te-ai obișnuit: noul an le va înșira pe toate, astfel încât să le trăiești cu revoltă înăbușită și umilință.
Spaima pe care o resimți pare înrudită cu cea a morții. Dar nu e moartea. Încerci s-o conștientizezi: oare când o să mă părăsească? Când o să mă lase? Cât timp o să mai stea cu mine, chinuindu-mă și luminându-mi viața? Și în ce împrejurări se va petrece despărțirea? A doua zi după ce îmi voi depune dosarul la Casa de Pensii? Îmi va trimite un mesaj discret: „Gata, te-am părăsit, să te ajute Dumnezeu!”? După ce o să mă chinuiesc vreo câteva săptămâni la rând, până am să înțeleg că nu mai pot încropi un text relevant, atunci am să recunosc: gata, m-a părăsit, sunt terminat!? După ce mai mulți cititori îmi vor spune fără ocolișuri: „Ești expirat!”? Să întreb ChatGPT? Dar ce anume să-l întreb despre spaima mea? Știe GPT-ul ăsta ce înseamnă scrisul cu sânge și durere? Și cum se va petrece această ruptură: brusc și intempestiv sau ca o boală perfidă, care se așază discret în corpul nepregătit? (Niciun trup nu este pregătit pentru bolile la care te gândești.)
Asta te înspăimântă la începutul fiecărui an: când o să te părăsească. Din ce-ai citit și din ce-ai auzit de la alții (mai bătrâni și mai talentați), nu omul se lasă pentru că s-a plictisit, a obosit, s-a săturat, ci invers: omul este părăsit. De aceea ești înspăimântat: o să te lase. Și atunci vei rămâne singur, neputincios, fără niciun rost pe lume, fără Dumnezeu. Pentru că mulți ani te-ai simțit ca un Dumnezeu, ca un om care i-a luat locul lui Dumnezeu, cu trufie și nepăsare, și ai creat. Atât cât ai putut. Ai fost fericit. Scrisul ți-a fost credința. În numele său ai ignorat dragostea celor din jurul tău. Uneori, chiar ai călcat-o în picioare cu scrisul tău. Dar au fost timpuri în care ți-ai sacrificat scrisul pentru a avea grijă de cei dragi, pentru a lupta pentru viețile lor - frumos sacrificiu! Ai luptat degeaba: moartea i-a înfrânt. Nu-ți pare rău, a meritat sacrificiul.
Uite că, mai devreme sau mai târziu, confuz sau lucid, vei fi părăsit. Ești pregătit ca, atunci când se va întâmpla, să recunoști: până aici mi-a fost? Niciodată n-ai fost pregătit. Ce-o să le răspunzi celor care te vor întreba: „Ce mai scrii? Ce pregătești? La ce lucrezi?”? Nimic. M-am lăsat. Vezi că nu acesta este răspunsul corect! Răspunsul sincer este: „Nimic. M-a părăsit”. Sigur că nu vei avea curajul să recunoști. Cine-i fraierul să-și recunoască cinstit ratarea, neputința, epuizarea și resemnarea, mai ales astăzi, într-o lume în care domnesc orgoliul și trufia? Orgoliul ține lumea în viață și tot orgoliul o pârjolește.
Dar nu ești singurul care trăiește cu spaima asta. (Și case mult mai mari, premiate și aplaudate, au fost bântuite de această spaimă și, până la urmă, au trăit marea despărțire.)
Întrebarea, inspirată dintr-o replică a personajului lui Cehov, Nina Zarecinaia*, este cât ești de dispus (puternic) să înduri așa, părăsit și singur? Să-ți amintesc replica Ninei, ca să te scutesc să mai faci drumul la piesa* din bibliotecă:
„Acum știu, înțeleg că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visăm, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința. Și atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață”.
De aceea îți trăiești spaima la fiecare început de an: pentru că te îndoiești de credința ta. Nu te mai teme! Bucură-te că ai mai prins un an în care să-ți poți purta crucea. Merită. Scrie!
* „Pescărușul”, de A.P. Cehov, Editura Polirom, traducere de Moni Ghelerter și R. Teculescu, anul 2016, pagina 94.
