Incendiile de vegetație, ca fumigene. Autoritățile acoperă adevărații poluatori cu alibiuri ridicole
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Bogdan Iancu este lector universitar doctor al Facultății de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Este doctor în Etnologie și Antropologie al Universității din Perugia, Italia, iar în cariera de cercetător a publicat cărți și articole în jurnale de specialitate. De acum îl puteți întâlni și în Libertatea, unde a devenit contributor.
Din momentul în care a debutat criza coronavirus, în București lumea a sărbătorit efectele decongestionării traficului prin restricțiile de mobilitate dictate de ordonațele militare. Senzorii s-au înverzit, lumea și-a făcut speranțe că așa ar putea arăta un oraș cu trafic restrâns.
Doar că, simultan, s-a declanșat un festival al poluării nocturne de weekend, explicat cu un umor morbid de ministrul mediului drept rezultat al arderilor de cauciucuri în noaptea de Lasata Secului în satele din jurul orașului, arderi de vegetație pentru curățirea terenurilor sau al unor incendii provocate în niște incinte minuscule.
La începutul lunii martie, trei incendii succesive au acoperit, de-a lungul unei singure săptămâni, sectoarele 1 și 6 cu nori negri din aceeași incintă abandonată undeva în Giulești Sârbi!
În dimineața în care scriu acest text senzorii indică un oraș aflat sub atac chimic, cu depășiri înzecite ale parametrilor de alertă, iar Garda de Mediu vine cu o explicație sinistră: au ars niște miriști undeva pe lângă Periș (25 de kilometri de București)! Toate bune și frumoase, miriștile ne omoară.
Știm că ne omoară, dar ne facem că nu vedem
Monitorizez empiric de mai bine de cinci ani acest fenomen, experimentez pe propria piele surse de miros cu intensități și structuri olfactive diferite, am participat la cele câteva proteste firave de la Ministerul Mediului, Primăria Sectorului 1 și Groapa de gunoi IRIDEX (Rudeni - Chiajna).
Un studiu realizat de Institutul Național de Sănătate Publică, cu acoperire pe intervalul 2010-2017 și dat publicității în 2018, indica faptul că în București există “o asociere certă între creșterea poluării cu PM10 și PM2,5 (praf)” și numărul tot mai mare de boli grave care îi afectează pe locuitorii capitalei, printre care: infecţii acute ale căilor respiratorii superioare, infarct miocardic acut, accident vascular cerebral - și care reduc speranța de viață cu 4 ani prin comparație cu media din restul țării. Am crezut, într-un fel de naivitate, că apariția acestor cifre în media va crea ceva neliniște și, eventual, ceva mobilizare.
Mi-am pierdut între timp orice speranță că voi vedea vreodată o mișcare de masă locală care să oprească acest fenomen, care începe să aibă toate datele unor cazuri binecunoscute, cum ar fi <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Triangle_of_death_(Italy)"><em>Terra dei Fuochi</em></a> din Italia.
Pentru că, pe de-o parte, publicul cu potențial să participe la mobilizare colectivă de amploare, care să pună presiune pe autorități să întreprindă ceva, s-a ventilat sau epuizat în manifestațiile anticorupție.
În plus, achizițiile masive de purificatoare de aer au un efect de soporific civic, iar „hidra pesedistă” a dispărut din peisaj. Pe de altă parte, pentru că Ministerul Mediului și Garda de Mediu – niște instituții zombificate prin subfinanțare – par mai degrabă preocupate să caute niște alibiuri ridicole, care eufemizează adevărații vinovați pentru dezastrul așternut în aerul Bucureștiului.
Ne facem că lucrăm
Dacă nu e clar pentru toată lumea, autoritățile (deși nu e clar ce mai înseamnă asta) ar putea identifica foarte ușor care sunt sursele de poluare cu particule fine, dacă ar răspândi în teritoriu, cu costuri infime, senzori care să permită triangularea și restrângerea ariei în care funcționează actorii relevanți pentru poluarea extremă nedatorată traficului.
Dar acest lucru nu se întâmplă de mai bine de un deceniu, iar actorii politici continuă să joace (toți!) cinic simularea implicării, fără să explice de ce nu atacă direct acest fenomen, mai ales acum, când este știut că pandemia găsește teren fertil în spațiile extrem de poluate, iar condițiile date de starea de urgență le-ar permite să acționeze mult mai ușor.
Tot acest peisaj pare, din perspectivă instituțională, rezultatul unor incidente izolate, când, pentru cine nu se pierde în fumigene, este foarte clar că vorbim de un arhipelag bine structurat de actori care poluează sistematic și de ani buni cu particule fine și care își acoperă urmele cu perdele convenabile de fum de miriște.
Iar dacă toate acestea sunt, de fapt, premisele pentru crearea consensului apariției unui incinerator „izbăvitor”, atunci poate ar trebui să avem grijă ce ne dorim, pentru că un coșmar și mai mare ar putea să ia locul mirosului de chimicale arse: o sursă de poluare poate mai periculoasă, dar inodoră!
