Rătăcit printre cruci, în căutarea alor tăi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Câteva minute în care îți vezi copilăria trecând prin fața ochilor în cimitirul în care sunt îngropați cei dragi. Dar și de descumpănire, panică și dezorientare în fața miilor de cruci.
Unde sunteți? Mă auziți? Unde sunteți? Parcă ați intrat în pământ... Doamne, iartă-mă, voi sunteți deja în pământ! Nu mai recunosc nimic din ce-a fost, au crescut crucile, au dispărut aleile, mi-e și teamă să intru printre morminte să nu calc, naibii, vreun mort, Doamne, iartă-mă!... Mă uit la telefon. Neputincios. Nu mă ajută. Nu știu cum, îmi trece prin minte să vă sun, să te întreb pe tine, băi, tată, pe unde sunteți, unde v-ați ascuns, că nu vă găsesc. Mi-aș dori să-mi răspundă mama: „Ce-i cu tine, Pepi, de ce nu ne-ai mai sunat?”. Ce tâmpenie îmi trece prin minte!
Gândește, Pepi, ești bărbat în toată firea: cimitirul, ăsta-i cimitirul, n-ai mai fost pe-aci de... nu-i momentul să socotești anii! Combinatul se vede mai clar, veghează cimitirul ca un dinozaur obosit, n-are rost să-l compari cu animalul feroce din anii ’80, care înghițea zilnic mii de suflete muncitoare, siderurgiștii, mândria țării, încetează! Gândește: zona în care te afli este cea cunoscută, aici i-ai îngropat pe toți, aici ai făcut parastasele, aici se odihnesc, dar nu mai recunoști locul, Doamne, câte cruci au apărut!, câți morți!, ăștia au murit în pandemie?, hai, dom’le, cum să moară toți de coronavirus, au murit în vreme de pace... Gata, caută-i, trebuie să-i găsești! Pe Google Maps? Ești idiot, amice! Te-a tâmpit lumea asta digitală.
Unde sunteți? Vă rog, unde sunteți?... Îmi vine să urlu. De ciudă, de regrete, de durere, de nesimțit ce sunt, au trecut atâția ani și n-am mai fost pe la voi. Mă uit la buchețelul de flori. Ce fac cu florile astea, mamă, dacă nu vă găsesc? Le pun pe un alt mormânt? Cum să fac asta? Și candela? Și cutia de chibrituri, toate cumpărate din poarta cimitirului?
Trebuie să vă aprind candela! Am dat o groază de bani pe candelă! Și pe flori! Asta vreau să vă spun: s-au scumpit mâncarea, întreținerea, curentul electric, totul s-a scumpit, dar nu mai rău decât ce-ați prins voi la începutul anilor ’90, când inflația a fost de 200%, dar voi habar n-aveați ce-i aia inflație, pentru că economiile tale de-o viață de la CEC, băi, tată, economii de ceferist, s-au topit în mai puțin de două luni, dar în direcția aia se duce lumea, din nou se duce, lumea n-a învățat nimic din trecut, nici din greșeli, nici din crime, nici din războaie, nici din inflație! Mamă, am văzut la mine în piață, roșii românești la 40 de lei kilul... 40 de lei! Asta-i crimă! Și hârtia pentru cărți, dragă surioară, s-a dublat, n-am să mai pot cumpăra nicio carte, așa voi ajunge să trăiesc, fără cărți, pe întuneric, tremurând cu o haină în plus lângă calorifer, doar cu niște filme pe Netflix, mi-e groază!... Totuși, am supraviețuit și demenței lui Ceaușescu, și acelei inflații înfricoșătoare de la începutul tranziției! Le-am îndurat și le-am trăit. N-ați murit din cauza inflației...
Gândește, nu te mai smiorcăi! Nu pleci de-aici până nu-i găsești! Cum să pleci fără să le aprinzi o lumânare, să te reculegi, dacă mai poți să te reculegi cu mintea asta scrântită de pandemie, de știrile de război, de spaime! Cimitirul e pustiu cât vezi cu ochii, ești aproape de-ai tăi, nu-ți trebuie decât răbdare, ia mormânt cu mormânt: Popescu, Georgescu, Ionescu, până ai să-i găsești pe alde Barbu!
Unde sunteți? Nu mă descurc printre atâția morți! Nici printre vii nu mă descurc. Am ajuns la vorba ta, băi, tată: n-ai să te descurci în viață! Te-am urât de-atâtea ori când mi-ai repetat: n-ai să te descurci în viață!
Da, poftim, nu m-am descurcat, nu m-am băgat în politică, în niciun partid, nu m-am băgat nici la masoni, nicăieri, ca să ajung mare! Dar n-am venit acum la voi ca să ne reglăm conturile familiei, în văzul... atâtor cruci, atâtor morți. Ce-aș putea să vă spun: ai mei sunt sănătoși, ne descurcăm, viața e grea! La fel cum a fost și viața voastră: grea. Dar nu vă găsesc și-mi vine să plâng!
Amintește-ți: erai un băiețel, nu intraseși la școală și mergeai cu ei în oraș, la plimbare, pe faleză, lume multă. Și te trezeai singur, fără ai tăi, singur printre străinii de pe faleză. Amintește-ți panica și frica pe care le-ai trăit, pentru că erai fără ei, pentru că erai singur pe lume. Plângeai pierdut de părinți, dar nu erai încă pierdut definitiv, pentru că apărea din senin mama, ca o zână din poveste, care te lua în brațe și te săruta: Pepi, nu te speria, ești cu mama, taică-tu a ținut să-ți facem gluma asta, să te lăsăm singur, să ne ascundem de tine, să vadă cum te descurci, dacă știi să te întorci acasă, vrea să înveți să te descurci singur!... Apărea și taică-tu, rânjind, satisfăcut, convins: n-ai să te descurci în viață, fraiere! De atunci l-ai urât. Odată, când iarăși „s-au pierdut de tine”, și plângeai ca un fraier, te-a luat de mână o femeie palidă, uscată, deșirată, parcă era mama Albei ca Zăpada, vrăjitoarea cea rea, și te-a dus la ai tăi, care se ascundeau după o statuie de pe faleză. Slăbănoaga aia, vrăjitoarea cea bună, te-a salvat, dar tot nu te-ai descurcat în viață...
Unde sunteți? Nu plec până nu vă găsesc, cu riscul de a răscoli tot cimitirul. Aici e îngrămădeală și ordine. Afară, lumea se îngrămădește într-o dezordine furibundă! Ridic privirea la cer. Albastru spre vânăt. Acolo sunteți? Băi, tată, râzi de mine! Mamă, ajută-mă! Surioară, nu mă lăsa să aiurez! Am bătut atâta cale să revin la voi, s-au scumpit biletele CFR, a fost pandemie, doi ani de pandemie, de zilele voastre am aprins lumânări la biserică, au fost zile când și bisericile au fost închise, ce crimă!, dar să știți că m-am gândit la voi, nu v-am uitat... Cât de tare mi-aș dori să înviați, să-mi arătați unde sunteți!
Gândește, nu te mai lamenta! Te duci la administrația de la poartă și întrebi unde sunt ai tăi, simplu! Dar e sâmbătă și administrația nu lucrează! Suni la sediul central și întrebi care e locul familiei Barbu, decedați pe rând în următorii ani... Trebuie să-ți amintești anii! Dar e sâmbătă, nu se lucrează sâmbăta. Cum să nu se lucreze? Moartea lucrează non-stop și umple cimitirul! Sună de pe mobil!
Unde sunteți? Să întreb un gropar, trebuie să fie unul pe-aici! De unde să știe groparul unde sunteți voi? Nici dacă i-aș da tot vinul de pe lume n-ar fi stare să mă ducă la voi. Groparul știe un singur drum: spre groapă... Zăresc o basma albastră care se strecoară prin pădurea de cruci. O femeie. Poartă o salopetă albastră și o fustă neagră, lungă până la glezne. Asta-i de la întreținere, de-aici, scrie pe salopetă: Administrația! Pornesc în fugă spre ea...
Pornești spre vrăjitoarea cea bună ca să te ia de mână și să te ducă la ai tăi, la morții tăi. E slabă, trasă la față, o față întunecată, nici nu-i observi căldarea goală pe care o ține în mână, te repezi și o rogi cu o voce stranie să te ajute. Nu-ți recunoști vocea speriată, disperată... Ridică din umeri, nu știe unde sunt ai tăi, dar te întreabă severă care-i sola, parcela, rândul și locul. Nu știi, ți-e rușine că nu știi, dar ea te chestionează: „Aveți ultima chitanță?”. Chitanță? „Da, chitanța că ați plătit taxa!”. Sigur că ai plătit-o, în fiecare an plătești taxa de întreținere... Prin internet banking, de la București, și începi să-i povestești cum ai plătit-o digital, dar femeia nu-i interesată de internet banking...
Verific mail-ul de pe telefon și găsesc ordinul de plată trimis către administrația cimitirului, deschid fișierul și-i strig femeii: „sola O, parcela 38, rândul...”. Vrăjitoarea pornește sigură într-o direcție, mă țin după ea, se mișcă repede, și eu mă mișc, mă descurc ocolind mormintele, vin spre voi, sunteți ai mei! Îmi vine să chiui, dar ridic privirea spre cer, albastru spre vânăt, și îmi scapă un oftat: „V-am găsit...”.
