Ce societate am construit, dacă ne pregătim copiii direct pentru „export”?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Plecând de la un articol din publicația franceză Le Figaro, care vorbește despre valul uriaș de emigrări din România, Vasile Ernu aduce în discuție viitorul țării și motivele pentru care copiii noștri simt că sunt nevoiți să părăsească țara imediat cum au ocazia, indiferent de clasa socială din care fac parte.
Cuprins:
Zilele acestea cotidianul francez Le Figaro a publicat un articol dedicat exodului din România sub titlul „România se goleşte de forţele active”. „Emigraţia din România a crescut cu 287% în perioada 1990-2017, conform raportului privind migraţia şi plecarea specialiştilor, publicat în octombrie 2019 de Banca Mondială”, arată articolul. „Peste 27% dintre românii cu studii superioare trăiau în afara ţării în 2017”.
România nu s-a mai confruntat cu o astfel de situaţie niciodată în istorie. Au mai fost plecări masive dar niciodată nu a atins proporţiile actuale. Avem un adevărat exod în masă. Doar furia războiului din Siria a pus pe fugă un număr mai mare de cetăţeni decât în România. Dar noi suntem, totuşi, în plină pace, ţară membră NATO şi UE, construim democraţia şi capitalismul.
Întrebarea care se ridică: ce se întîmplă cu noi, ce societate construim dacă goneşte afară o populaţie activă atît de masivă? Exodul, exilul, emigraţia nu este o schimbare atît de simplă şi uşoară: ceva este profund în neregulă.
Până mai ieri acest exod era legat de fenomenul sărăciei: sărăcia, lipsa unui loc de muncă plătit decent, presiunea economică a „mâinii de muncă ieftină” ar fi fost cauzele centrale ale acestui fenomen. Cu siguranţă că sărăcia şi locul unui loc de muncă plătit decent rămân cauzele principale, însă lucrurile sunt ceva mai complexe.
Cum arată viitorul pentru copiii „elitelor”
Să vă povestesc o istorie cu care m-am confruntat recent.
Anul acesta am fost invitat şi am vorbit în mai multe licee. O să le păstrez anonimatul. Dar pot da două exemple. Am vorbit cu adolescenţii, copii din clasele terminale de la două licee de top: unul dintre cele mai bune licee de stat şi unul dintre cele mai scumpe licee private. Practic cele două licee reprezintă cumva păturile sociale foarte importante ale „establishment-ului” economic şi politic al României: middle class şi upper middle class.
Pe de o parte avem copii ai clasei de mijloc cu părinţi care muncesc mult, sunt destul de bine plătiţi şi investesc în ei enorm de multă energie şi bani pentru a atinge un nivel de educaţie foarte ridicat. Pe de altă parte avem copiii unei clase destul de bogate spre foarte bogate (se ajunge spre 20.000 euro taxe şcolare şi alte cheltuieli pe an) pentru care banii nu sunt o problemă.
I-am întrebat cum văd viitorul, cum îşi văd viitorul: vor să plece sau să rămînă în ţară?
La întrebarea: vreţi să rămîneţi sau să plecaţi din ţară? am simţit în privirea lor că eram un soi de extraterestru, unul coborât din epoca de piatră. Adică: nu e clar că plecăm, cine poate să mai rămînă aici – aici nu poţi nici respira, cum să trăieşti? Procentul celor care vor să plece era zdrobitor: spre 98%.
Nu judec, încerc să înţeleg. Nu e un studiu ce spun eu, ci o observaţie. Pe aceşti copii nu-i mai leagă de ţara asta nimic. Limba părinţilor nu mai e de prestigiu, se simt chiar incomod în ea. Am observat asta la mai mulţi: trec rapid pe engleză, găsesc expresii mai uşor. Casa nu-i mai ţine aici. Familia nu-i mai ţine aici, perspectivele de viitor şi muncă nu-i ţin aici. Prieteniile nu-i mai ţin aici, căci toţi vor să plece. Nici măcar averea nu-i mai ţine aici.
Nu au încredere în sistemul nostru
Eu sunt deschis, am trăit în mai multe culturi: în ce limbă vorbeşte omul sau unde vrea să trăiască este efectiv treaba lui. Dar nu pot să nu înţeleg că ceva e profund greşit în toată această construcţie.
Şi asta nu vine de la copii, ci de la părinţi şi mai ales de la sistemul pe care l-am construit cu toţii în această „epocă de tranziţie”: politic, social, economic, cultural.
Copiii din liceul foarte bun de stat, cei care prin multă trudă a părinţilor şi a lor au făcut un efort enorm să poată face un pas mai sus în ierarhia socială prin educaţie, îmi explicau cumva simplu: educaţia este pentru ei cel mai sigur ascensor social. Însă pentru a face un pas mai departe în ierarhie şi carieră ei înţeleg că viitorul nu mai este legat de România. De ce?
Nu au încredere în doi factori: sistemul educativ universitar care nu este competitiv la nivel global şi mai ales sistemul de angajare. Ei percep reţelele de angajare, de pătrundere pe piaţa muncii ca pe un sistem de tip medieval: locurile bune, competitive, cu acces la resurse şi poziţii cheie, financiare şi de putere sunt locurile deja antamate de copiii familiilor şi grupurilor de putere.
Adică indiferent cît de bine ai fi pregătit, şansele tale sunt reduse în raport cu un copil care vine din sistemul „reţelei” de familie, clan, grup etc. Apartenenţa la reţea, clan, familie e mai importantă decât pregătirea ta. Tot aici există şi un reproş adus condiţiilor infrastructurii precare.
Practic prestigiul educaţiei, neîncrederea în sistemul de acces la piaţa muncii, precaritatea infrastructurii şi forţa de muncă ieftină (mult mai prost plătiţi aici decît în Occident pentru aceeaşi muncă prestată) sunt cumva cele care stau în spatele deciziilor lor şi fac presiune pe ei. Asta aud toată ziua de la părinţi, mass-media, formatori de opinie etc. Şi atunci se produce reţeta: „copii pentru export”. Ei sunt pregătiţi direct pentru export.
Câștigă aici, trăiesc dincolo
Cu ceilalţi copii, al grupului upper middle class lucrurile sunt puţin diferite: la ei e o chestiune de statut, prestigiu. Ei se privesc, se percep ca pe un soi de „noua aristocraţie” care nu doreşte să locuiască în ţara părinţilor şi bunicilor lor, o ţară „inferioară”, „barbară”, „necivilizată”: „servitorii” şi „aristorcraţii” locuiesc în case diferite, în ţări diferite. Chiar dacă au aici tot: statut, bani şi putere. Chiar dacă averile lor sunt făcute de părinţi aici, în România, ei consideră că au un statut demn de Londra, Viena, New York, Paris. Ţara nu-i mai merită. La ei este o chestiune doar de statut şi prestigiu.
Fenomenul nu e nou: de multe ori elita din Est doar averea şi-o făcea aici, pe cînd ei preferau să-şi ţină copiii în „ţările civilizate”, preferau să stea acolo. În Rusia actuală, de exemplu, există un fenomen care se discută: marile averi făcute de oligarhi în anii postcomunişti nu mai au cine să le conducă pentru că copiii oligarhilor refuză să revină în Rusia să preia afacerile. Ei sunt crescuţi în Occident aşa că legătura lor cu Rusia este strict financiară. Ei doar consumă în Vest ce câştigă în Est: atât. Şi atunci ei cesionează averile unor administratori.
Cu lumea săracă, păturile de jos lucrurile sunt clare: sărăcia, lipsa de joburi şi toată acestă presiune a „mâinii de lucru ieftine” îi alungă afară.
M-a pus pe gînduri mult această experienţă. M-a întristat. Practic am construit o lume în care săracii, grosul populaţiei, sunt goniţi de sărăcie şi lipsa locurilor de muncă plătite decent, copiii clasei de mijloc fug pentru o şansă mai bună, iar copiii elitei bogate fug pentru că România nu e un loc de prestigiu – nu-i merităm.
Practic noi „exportăm copii” afară pe toate palierele. Fireşte, există diferenţă între intenţie şi plecarea reală: nu prea avem studii pe acest domeniu. Dar asta spune mult despre societatea noastă.
Ce societate am construit dacă copiii noştri sunt „pentru export” şi nu se mai regăsesc în propria ţară?
