Să discutăm sincer despre copiii care nu mai vin la școală pentru că se căsătoresc. Cu isterie și urlat: „să li se ia copilul” nu rezolvăm nimic

În doi ani de profesorat la gimnaziu, în mediul rural, m-am confruntat cu ambele categorii. Sigur, de cele mai multe ori, motivele sociale, sărăcie, izolare, și motivele culturale se amestecă. Mă interesează mai ales acel caz punctual, al fetelor retrase de la școală din clasa a VI-a sau a VII-a, după acel ritual al „căsătoriei”, performat după ce familia băiatului plătește o sumă, iar fata se mută de acasă lângă familia băiatului. 

După „nunta” minorilor aud aceeași poveste: că fetele nu mai vor să vină la școală. Unul dintre motivele pe care le-am auzit invocate este că sunt nevoite să poarte fustele tradiționale. Motivul adevărat, din spate, nu e de „vrut”, e tot că „nu se cuvine”. Peste „căsătorie” se suprapune sfântul patriarhat, valabil indiferent de etnie – fata trebuie să fie supusă și păstrătoare de „tradiții” și mai ales să nu dea prea mult pe la școală. Am auzit-o și pe asta: că nu e bine ca fata să fie mai educată decât băiatul. 

Am vorbit cu oameni din comunitate, mulți sunt harnici, ambițioși, dar tradiția cu pricina li se pare singura cale corectă de a-și apăra fetele de celelalte amenințări care vin din societate, cele legate de sărăcie. Alte scenarii cu abandon școlar al minorilor, de care am auzit de la colegi din țară sunt infinit mai fioroase: copii lăsați în voia sorții, traficați, munciți de la 12-13 ani, fete vândute. În aceste cazuri, nu mai e vorba doar de romi, e vorba de copii vulnerabili și, mai ales, de fete vulnerabile.

Eșecul statului și al ONG-ismului românesc

Cu romii păstrători de tradiții nu s-a vorbit, nu s-a dus muncă de convingere reală, asta e ce pot să vă spun după ce am și vorbit, am și văzut cum decurg aceste evenimente. Cine trebuia să facă asta?, pe lângă stat și direcțiile care ar trebui să se ocupe de soarta copilului. 

Îmi vin în minte automat zeci de ONG-uri pentru apărarea drepturilor romilor. Zeci de milioane de euro cheltuite pentru „integrare”, pentru „egalitate de șanse”. Fiecare fată minoră care nu mai vine la școală pentru că a fost căsătorită este un eșec enorm pentru tot oengismul românesc. 

E un eșec pentru statul român, dar și pentru pătura de organizații cărora practic statul le-a subcontractat responsabilitatea – ar fi trebuit să facă zid viu în fiecare astfel de caz.

Atenție, nu cred că soluția este intervenția în forță. Poate statul norvegian, cu banii săi, își permite să ia copiii de acasă în caz de îndoctrinare familială. Noi nu ne permitem. Alocăm cei mai puțin bani din UE pentru cauzele sociale. Nu are rost să ne facem iluzii că putem rezolva situații atât de complexe ca lupta cu o cutumă precum cea descrisă. 

Ce e foarte clar însă e că văd un abandon total al acestor destine. La câte milioane am cheltuit pe integrare, cred că am avea 10 activiști pe cap de copil căsătorit care să vină, să stea de vorbă cu familiile, să lase fetele la școală și după căsătorie măcar. 

Eșecul luptei cu rasismul

O elevă foarte isteață – pe care am pierdut-o anul trecut în urma unei astfel de căsătorii – era parte din programul Centrului de Excelență Vrancea. Am făcut cu ei, în cadrul unui proiect, un lung șir de interviuri și discuții tip „dirigenție” despre teme convenite de comun acord. Respectiva elevă a propus tema rasismului. Ne-a spus că simte rasism în tot felul de detalii ale relației cu comunitatea românească. Pentru ea, partea cu tradiția romă era mai mult o formă de adăpost, după ce vorbe a înghițit de mică din partea comunității românești. 

Tocmai eșecul luptei cu rasismul (pe care, de altfel, nu-l recunoaștem) duce la eșecul apărării cu „tradiții”.

Complexitatea discuției e, deci, mai mare decât pare, mai ales după ce auzi o părere ca a elevei de care vă spuneam. Reflexele instituțiilor de pe la noi sunt cam așa: se sesizează public, atunci acționăm, și atunci astfel încât să nu se schimbe nimic. Asta deși astfel de căsătorii sunt publice, vede toată comunitatea cine cu cine „a fost căsătorit”. „Acțiunea” înseamnă, de obicei, amendă și isterie. Tocmai asta am văzut cu ochii mei: că nu merge, nu funcționează.

Care sunt soluțiile 

Ce cred că ar funcționa e ca zecile de activiști pentru romi, bine educați, ba chiar cu statut social de invidiat, tocmai după ce au tot luat fonduri europene, să intervină, să iasă din bulele urban-burgheze, să bată țara non-stop și să facă treaba cum trebuie. Abia după efortul vorbei, negocierilor, au rost sancțiuni. Altfel, așa cum probabil se și întâmplă deja, fiecare încercare izolată, a mea sau a altuia, de a trage semnal de alarmă va fi percepută de romii respectivi ca amenințare.

Nu suport cuvântul „tradiție”, nici la români, nici la romi. 90% din tradiții sunt invenții turistice, propagandistice, mici dovezi de lene a minții cu care camuflăm satul românesc și mizeriile lui. Tradițiile au un rost cât timp trimit la ce trebuie: empatie cu vârstnicii, conservare și arhivare a miturilor, riturilor etc. Tradițiile la modă însă sunt de fapt refugii primitive în fața unor agresiuni economice pe care nu mai știm cum să le tratăm. 

„Tradițiile” cunosc o adevărată renaștere tocmai din cauza inegalităților sociale și a sărăciei. Și mai ales din cauza retragerii statutului după birouri și după fonduri infime alocate unor astfel de probleme. Agenți sociali angajați direct în comunitate!, ONG-iști recrutați direct din comunitate!, ăsta trebuia să fie primul pas logic. Nimic din toate astea nu se întâmplă decât ca excepție, nu ca regulă. 

Și atunci, fiecare fată romă sau băiat rom care se retrage de la școală pentru „tradiții” reprezintă o înfrângere incredibilă pentru noi toți. La fel de incredibilă ca atunci când un copil de cetățenie română, indiferent de etnie, se retrage de la școală pentru că este scos de la 12-13 ani pe piața liberă a muncii, mai mult sau mai puțin sordidă (da, piața exploatării sexuale prosperă), mai mult sau mai puțin grea, în funcție de norocul într-o junglă de nedescris. 

„Tradițiile” nu sunt însă specifice comunității rome. Căsătoriile la vârste sub 16 ani (în România este legală căsătoria la 16 ani, cu acordul părinților sau al tutorelui) au loc în țări precum Ciad, Niger, Republica Centrafricană, Somalia, Iran, având ca numitor comun: sărăcia – cauzată de conflicte, schimbări climatice, penurie de alimente etc. Estimările UNICEF arată că peste 12 milioane de fete din toată lumea se căsătoresc sub vârsta de 18 ani.   

Precizare 

Nu e vreun secret satul unde predau, dar n-am vrut să-l numesc, pentru că nu asta e ideea. Poveștile de mai sus nu sunt doar din acest sat. Și nu sunt argumente prin care îndemn la sancțiuni negândite. Dimpotrivă, ce ține de mine, de școală, de sesizat, de vorbit cu familii, vorbit cu instituții, s-a făcut. Uneori am și reușit mici amânări ale inevitabilului, mai cu ajutorul colegilor, mai cu ajutorul primăriei, care cu ce pârghii a putut. Însă ce trebuie să ne intre în cap este că, în foarte multe cazuri, nu am reușit nicio „integrare a romilor”. Mai mult, că am avut și avem fonduri „pentru romi” pe care nu le văd folosite acolo unde chiar arde. Cu isterie și urlat „să li se ia copilul!”, „să li se dea amenzi să-i usture!”, repet, nu facem absolut nimic. 

Țintele trebuie să fie mici și concrete: fiecare fată căsătorită trebuie în primul rând să vină la școală; după fiecare astfel de abandon, trebuie mobilizare completă stat-ONG pentru convingerea familiei că un ritual de orice fel nu trebuie să interfereze cu școala. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE