Patru ani de război la graniță. Note despre relația româno-ucraineană 

Oricât de legitim am insista asupra latinității noastre dunărene, nu putem oculta secolele de slavonism liturgic, filtrarea modelului bizantin pe filieră bulgaro-sârbă și influența slavilor de vest asupra cancelariilor noastre medievale. Chiar dacă renașterea isihastă de la Neamț a fost inspirată de Sf. Paisie Velicikovski (un ucrainean) și deși un ierarh cărturar moldovean, Petru Movilă, a fondat Academia Teologică de la Kiev, legăturile dintre moldo-valahi și „ruteni” sunt reflex încadrate în relația mai amplă dintre români și lumea slavă, ilustrată imperial prin ruși. 

Cu alte cuvinte, rușii (dornici să înghită toți slavii într-un conglomerat supus lor) ne-au făcut să nu mai distingem între Rusia kieviană, varegă, comerciantă, pasionată de libertate, și imperiul țarist, ca moștenitor agresiv al dubioasei pax mongolica. Victoriile despoților moscoviți ne-au făcut să uităm destinul exemplar al uriașului ducat polono-lituanian și să vedem mânoasa câmpie ucraineană ca pe marea poartă pontică dintre Europa și Asia. 

Acum ceva timp, am descărcat pe Kindle Cronica domniei lui Carol al XII-lea, prima lucrare istorică redactată de Voltaire. Am fost uimit să dau acolo de pasajul în care sardonicul enciclopedist lăuda vitejia cazacilor zaporojeni (care s-au aliat cu regele suedez contra țarului Petru cel Mare), amintind totodată că visul cel mai scump al ucrainenilor este acela de a elimina tirania rusească.  

Tocmai lupta pentru independență a ucrainenilor i-a transformat într-o enigmă. Nu prea le-a reușit, atât demult, pe vremea lui Petru și a Ecaterinei, cât și mai aproape de noi, când visul independenței s-a spulberat în ciocnirea dintre naționalism și comunism, adică între expansiunea spre est comandată de Hitler și Holodomor-ul organizat de Stalin. Nu le-a reușit nici prin literatura lor, de la Gogol până la Bulgakov, căci geniul ucrainean, lipsit de statalitate, a fost condamnat să utilizeze limba imperială. 

Noi îi acuzăm pe ucraineni de crimele imperiului țarist și sovietic. Păstrăm un resentiment (explicabil) pentru pierderile teritoriale (uitând că naționalismul lui Eminescu, între Cernăuți și Putna, privea imperiul austriac, nu pe cel rusesc). Nordul Bucovinei, Herța și Bugeacul, ca și Insula Șerpilor au fost rupte din România abia prin ultimatumul sovietic din 1940. Raptul teritorial – realizat fără luptă din partea română – avea să fie consfințit prin tratatele postbelice din 1947. 

Eu am găsit în MAE deplina inerție a doctrinei lui Ceaușescu: suntem înconjurați de dușmani ereditari și revizioniști sau iredentiști. Am avut de furcă să implementez o abordare favorabilă relațiilor bilaterale româno-ucrainene și chestia nu a durat, deși urma să modernizăm punctele de frontieră și să stimulăm mobilitatea transfrontalieră. 

Odată integrați în NATO și UE, sistemul (ca să zic așa) s-a dumirit treptat că Ucraina independentă e pavăza care apără România (și restul Europei) față de revizionismul rusesc (transpus până la urmă în crime de război). Iar partea de sistem ancorată definitiv în național-ceaușism a produs AUR, un partid nu doar eurosceptic și retoric MAGA, ci și antiucrainean (deci filorus). Cum mâine se împlinesc patru ani de la invadarea rusească a Ucrainei, putem spune că tot codași am rămas, în ciuda unor eforturi de comunicare publică mai susținute după demisia rușinosului Iohannis. Doar puțin peste jumătate dintre români cred în victoria Ucrainei. Am primit foarte puțini refugiați. Am mijlocit cu folos tranzitul de cereale și transporturile militare dinspre alți aliați către front, însă dialogul politic bilateral e deocamdată mai slab decât acela dintre Chișinău și Kiev. 

Și frica de Ucraina postbelică (mare competitor al României în UE, de parcă nu ne-ar fi eclipsat deja Polonia) e total nefondată. Știe oricine că reconstrucția unei țări și economii după un război îndelungat și distrugător durează cel puțin un deceniu, în care abia dacă se revine la PIB-ul antebelic. Întrucât Putin nu e total epuizat și nici nu vrea pace, e posibil ca autostrăzile noastre să fie gata până când se va încheia conflictul. Și deci e de dorit ca România să devină – alături de Polonia – baza logistică a procesului de reconstrucție, care va drena zeci de miliarde de euro. Pentru moment, o vizită prezidențială la Kiev și o vizită (mai pragmatică) a premierului ucrainean la București ar putea recupera câte ceva din dinamica stupid încetinită a unei relații cu un potențial politic, strategic, economic și cultural vizibil subestimat (și poate că nu doar de partea noastră). 

Sigur, și mâine de s-ar încheia tragedia absurdă a războiului, printr-o pace justă și durabilă, ar trebui să fim fericiți. Cu Putin însă (suficient de „viril” pentru a fi făcut și anul ăsta, la Boboteaza pe stil vechi, o baie în copca înghețată) orice recurs la rațiune și umanitate și-au pierdut de mult orice bază, așa că, între timp, bine am face să ne cunoaștem mai îndeaproape vecinul aflat deocamdată la ananghie. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE