Relațiile dintre Europa și America Latină în noua realitate geopolitică. De ce nu cred în fatalitatea „emisferelor” impermeabile
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În lumea contemporană, toți știu virtualmente totul, așa că (mai) nimeni nu mai știe doar ceva, cu precizia cuvenită. Plutim în această supă digitală cu o paralizantă complezență și descoperim periodic „apa caldă”, cam ca Donald Trump în postările sale mitraliate pe Truth Social. El a readus la modă „doctrina Monroe”, rebotezată jucăuș „Donroe” și toată lumea citează chestiunea ca pe o mare găselniță. În realitate, dl Trump ne-a atras atenția asupra unui subiect care nu și-a pierdut niciodată actualitatea.
Din decembrie 1823, când James Monroe (instalat la Casa Albă în 1817) a prezentat Congresului un raport care justifica intervenția americană în statele latino-americane abia ieșite de sub dominația colonială europeană, Washingtonul s-a văzut mereu pe sine drept „capitală a emisferei vestice”.
Dacă Statele Unite și-au câștigat independența față de coroana britanică, iar statele latino-americane au ieșit de sub tutela fostelor imperii iberice, comunitatea lor de interese, sub comanda celui mai puternic, devenea „incontestabilă”. În anii lui Theodor Roosvelt (1901-1909) și mai apăsat în cei ai Războiului Rece (1947-1991), SUA au susținut sau orchestrat în America Centrală și Latină orice lovitură de stat favorabilă intereselor sale, trimițând la fața locului chiar și trupe armate.
Căderea comunismului sovietic și triumful aparent al globalizării liberale, pe fondul exportului de democrație, nu au eclipsat practicile „Monroe”, mai ales prin influențarea unor procese electorale, de pildă în Honduras (2009), Guatemala (2015) sau Nicaragua (2021). Spectaculoasa „extragere” a lui Nicolas Maduro din palatul prezidențial de la Caracas (ianuarie 2026) nu reprezintă, de fapt, decât business as usual. Aș nota, pe de altă parte, că intervenționismul „yankeu” din spațiul latino-american a scutit continentul de comunizarea sovietică programată via Cuba, ceea ce rămâne, în sine, o ispravă binevenită.
Nu cred însă că doctrina Donroe (Monroe pe steroizi & logică de putere hiperpersonală) are mare viitor. Latino-americanii rămân copiii Europei meridionale și ai catolicismului: Papa Francesco era un argentinian de sorginte italiană, iar Papa Leon al XIV-lea e un nord-american cu stagii misionare îndelungate în Peru.
China e un actor deja superprezent (investiții, comerț, tehnologie și infrastructură). UE a finalizat, după decenii de negocieri, acordul de liber schimb cu Mercosur. Moștenirea culturală europeană e instalată în ADN-ul tuturor latino-americanilor, chiar dacă (spre deosebire de suprematismul alb KKK din SUA) ei sunt și produsul demografic al unui continuu metisaj.
Spaniola și portugheza rămân dominante. Sistemul lor juridic decurge din dreptul roman. Schema orașelor latino-americane - dominate de patrimoniul barocului iezuit – clonează modelul european, care asociază într-o piață centrală catedrala și edificiul puterii administrative. Când corifeii culturii latino-americane (de la argentinianul J.L. Borges până la columbianul Nicolas Gomez Davila) doreau să iasă de sub totala dominație a moștenirii iberice, ei se refereau la cultura engleză, nu la cea americană. Nu mai spun că vârfurile lor (obosite de ironizarea metafizică a propriului provincialism) aleg adesea să trăiască la Paris, Madrid, Barcelona sau Londra.
Spania oferă inferfața UE cu America Latină (minus Brazilia) chiar dacă scrisoarea din 2019, prin care președintele mexican Obrador îi cerea socoteală regelui Felipe al VI-lea pentru daunele colonizării spaniole asupra populațiilor indigene (1521-1821), a rămas fără răspuns.
În 2023, Spania era al treilea partener comercial al zonei latino-americane (după SUA și China), cu 43 miliarde de euro în comerțul bilateral, dar prezența ei are și o dimensiune investițională (bănci, telecomunicații, energie), unde grupurile spaniole au investit 160,4 miliarde de euro în 2022. Asemenea Franței și Marii Britanii, Portugalia și Spania (foste metropole) continuă să primească imigranți din fostele lor colonii (ultima a legalizat 3,1 milioane de sud-americani).
România, statul ex-comunist și est-european unde ideea latinității orientale capătă corp, are, desigur, interesul de a participa (cu toate argumentele economice & culturale) la conversația UE – America Latină, chit că, pentru moment, polul politic „suveranist” pretinde boicotarea acordului de liber schimb cu Mercosur. Cu excepția Argentinei (unde schimburile bilaterale au crescut în 2024 cu 94,5% față de 2023, atingând 199 milioane de dolari), nu avem cifre semnificative în relația cu America Latină: aplicarea acordului UE-Mercosur ar putea ameliora considerabil acest tablou, adăugându-se efectului virtuos al recentului acord comercial UE-India.
Evident că avem teme & zone mai apropiate și aflate mai sus pe lista priorităților noastre strategice, dar ideea că lumea se va diviza în emisfere rivale (așa că n-avem ce căuta nici în Asia, nici în curtea din spate a Statelor Unite) e simultan contraproductivă și nerealistă: vedem asta atât din replicile date la Bruxelles seismului geopolitic trumpist, cât și în repoziționarea politicii externe canadiene, sub mandatul premierului Mark Carney.
La Cotroceni, America hispanică are deja un prieten avizat, căci Marius Lazurcă (principalul consilier al președintelui Nicușor Dan) este un diplomat de carieră care tocmai și-a încheiat misiunea la Ciudad de Mexico. Ne rămâne să vedem dacă restul articulațiilor instituționale din statul român vor reuși să mixeze într-un hit latino doina, hora, samba, tangoul și bossa nova!
