Teza de doctorat, ca paravan al imposturii. Cum a decăzut ideea de elită în România postcomunistă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Să-ți treci în CV un doctorat și să transpiri ca o loază de câte ori te temi că, vorbind în public, îți vei da la iveală semidoctismul, nu e cu siguranță plăcut. Așa cum nu te poate ferici nici întâlnirea cu un învățat veritabil, care-ți scanează precaritatea culturală, înainte de a ridiculiza, pe Facebook, penibilele tale autodenunțuri. Istoricii viitorului se vor îngrozi, dar vor avea și destule motive să râdă în hohote.
Peste o generație sau două, istoricii vor consemna marile lupte pentru titlul de doctor în România postcomunistă. Această previziune sugerează - cu o notă paradoxală de optimism - că țara nu o să dispară din cauza exploziei plagiatelor în intervalul 1990-2022. Viitorii istorici vor demonstra însă că ne-am dezvoltat mai lent decât alte țări ex-comuniste și pentru că statul român - ca sursă de „mobilitate socială sponsorizată” - a permis și chiar încurajat (în respectiva perioadă) selecția tribală, corupția academică, nepotismul, politizarea universității, confuzia morală și escrocheria profesională.
Doctoratul modern e o reminiscență din Evul Mediu latin, care consacra în primele universități occidentale „doctori” în Teologie. Titlul marca vârful competenței - atins prin asimilarea candidatului în rândul foștilor săi magiștri - și conferea autoritatea de a preda dogmele Bisericii, dreptul canonic etc. Amintitul ritual - cu tot cu diploma aferentă - a trecut apoi spre Medicină și alte științe, cunoscând o renaștere europeană abia în Germania veacului XIX, de unde a migrat în America și a cucerit ulterior toate meridianele academice. La Oxford, primul doctorat „modern” a fost acordat abia în 1917...
Introducerea acestui ciclu educativ terțiar a reprezentat o mică revoluție pentru transmiterea memoriei colective, cercetare, inovație și profilul comunitar al vieții academice în sens larg, modificând implicit piața globală a muncii.
La ce bun un doctorat? Anchetele pe această temă arată că strădania de a-l obține vizează specializarea aprofundată într-un domeniu cognitiv bine definit, demonstrarea unor calități intelectuale eminente, facilitarea promovării în ierarhia universitară și în diverse comunități savante.
Cei care se înhamă astăzi la așa ceva combină așadar pasiunea intelectuală, aptitudinea tehnică, dorința de prestigiu social și un anume simț al gratuității, pentru că nu poți petrece ani de studiu laborios fără să urmărești, pe fond, plăcerea cunoașterii de dragul cunoașterii. Simplul fapt că, de câteva decenii, a apărut și o calificare post-doctorală dovedește că titlul de doctor s-a democratizat până la o relativă irelevanță.
Am intrat deja în era când te formezi toată viața. Nimeni nu mai poate defila la nesfârșit - ca expert - cu un titlu doctoral luat acum trei decenii. Mai mult, e posibil ca ramura în care te-ai specializat să dispară de pe harta epistemică a umanității înainte ca tu să ieși la pensie. Din inerție - dar și pentru că bătălia pentru doctorate la primele 100 de universități din topul global a rămas acerbă - contează acum mai mult unde ai obținut titlul de doctor decât domeniul ales. Magia unor asocieri - de pildă un doctorat în Ivy League (expresie care reunește opt dintre cele mai prestigioase universități americane, printre care Yale, Princeton sau Harvard, n.red.) sau în primele 5-6 universități britanice - garantează în continuare dividende atractive.
În lumea contemporană, imensa majoritate a studenților se mulțumește cu diploma de licență, urmată eventual de un master, arhisuficiente pentru ceea ce obișnuim să numim „educația superioară”.
Dacă nu țintești o carieră ca profesor universitar sau cercetător științific, doctoratul e literalmente inutil. Ba chiar te poate încurca, generându-ți la angajare probleme de supracalificare.
Nu și în România, unde sinistra glaciațiune comunistă a dus la recuperările disperate din perioada succesivă, provocând patetice asalturi asupra universităților cât de cât așezate, sau dimpotrivă, apărute precum ciupercile după ploaie.
Fără îndoială că Elena Ceaușescu - „academician, doctor, inginer” - rămâne arhetipul tragicomic al imposturii pe care tranziția, cu afacerile ei de familie, clanurile lacome de activiști înstăpâniți pe catedre și foamea de parvenire a unei clase politice de pripas, a multiplicat-o exponențial. Proliferarea de nimic stopată a Miticilor plagiatori & agramați, care-și ornează cartea de vizită cu titlul de doctor, e desigur o palmă pe obrazul celor care și-au primit diploma pentru că se dovediseră inteligenți, talentați, consecvenți și onești. În măsura în care n-au emigrat, membrii acestei minorități batjocorite au ajuns să-și ascundă calitatea de „doctor”, pentru a evita confuziile dezagreabile, în vreme ce-și conduc la groapă speranța într-o societate meritocratică.
La drept vorbind, nici impostorii n-au o viață socială atât de confortabilă pe cât se presupune. Să-ți treci în CV un doctorat și să transpiri ca o loază de câte ori te temi că, vorbind în public, îți vei da la iveală semidoctismul, nu e cu siguranță plăcut. Așa cum nu te poate ferici nici întâlnirea cu un învățat veritabil, care-ți scanează precaritatea culturală, înainte de a ridiculiza, pe Facebook, penibilele tale autodenunțuri. Istoricii viitorului se vor îngrozi, dar vor avea și destule motive să râdă în hohote.
![Război pe salarii la Antena 1! Cât primește Irina Fodor la Asia Express și ce scrie în contractul secret al lui Radu Vâlcan [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/XyXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL3RRZ0Jkb1Z2dnhxZmNPMm9uRmpJbmpKczhCN0ttVFR5OUxFS2pWaFUuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/Ldyk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2E2OWFNRk9WcHd0TUJLZEs1UWtzbm9DVE9zdW9Tb0V5MDZIdUowWGQuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
