Un preș cât o țară sub care să ascundem adevărul

Aproape două săptămâni, românii au fost lăsați în întuneric parțial de către mințile deloc luminate, care-și testează lipsa de idei pe temerile unei întregi populații.

Exista riscul ca cetățeni înfierbântați să se ducă la ușile celor bănuiți că ar fi infectați și să scrijelească o cruce cu creta albă, pe ușă, ca în timpul epidemiilor de ciumă și holeră? Greu de spus. S-ar fi putut speria oamenii că li se spunea adevărul de două ori pe zi (ulterior o singură dată)? Desigur, un adevăr trunchiat și aparent liniștitor, dar ceva mai complet decât din 20 martie până pe 2 aprilie.

Este greu de spus ce au gândit cu adevărat decidenții atunci când au luat decizia. E clar că au revenit asupra ei de-abia după ce șeful ISU Sibiu a răbufnit tocmai din cauză că nu avea informații exacte. Dacă unul dintre oamenii implicați direct în lupta cu epidemia nu avea informații oficiale complete, ce rost ar fi avut ca aceste informații să ajungă la noi, oamenii de rând?

Dar, ca multe dintre calculele făcute de strategii momentului, și acesta s-ar putea să se fi dovedit unul greșit. Neinformați cu bună știință, dar nu la fel de bună intenție, mulți dintre români s-au relaxat. N-aveau cum să înțeleagă că ei nu sunt departe de pericol, chiar dacă ultima informare oficială îi prinsese în județe fără nici un singur caz. S-a întâmplat ca nici măcar primarii să nu afle că în localitățile lor s-a identificat vreun caz de infectare. Ce măsuri suplimentare să ia Comitetele Locale pentru Situații de Urgență, când marii secretoși ai națiunii au hotărât că informația este un bun exclusivist, care trebuie să le aparțină doar lor. Și revenind la oamenii de pe străzi. De ce s-ar fi simțit cu adevărat obligați să stea în casă, când n-aveau habar că, poate, doar la două străzi distanță se află un focar endemic?

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Pe 19 martie, când s-a comunicat ultima dată oficial răspândirea pe județe a cazurilor de coronavirus, erau înregistrate în România doar 277 de cazuri. Pe 2 aprilie, când s-a reluat obiceiul raportărilor ceva mai detaliate, numărul de cazuri ajunsese la 2.738. De zece ori mai mult.

E cert că ascunderea informației n-a oprit răspândirea virusului. N-a funcționat nici intonarea imnului din autospecialele poliției sau jandarmeriei.

Dar de perioada de tăcere au beneficiat câteva județe despre care, o vreme, s-a știut că n-ar avea cazuri de coronavirus. Sibiul a fost ultimul care a căzut, după ce o vreme mersese umăr la umăr lângă Harghita, ca ultime județe cu zero cazuri. Harghita mai rezistă, pe 2 aprilie neavând raportat vreun caz.

O vorbă, circulată în diverse forme spune, în linii mari, că „ceea ce nu știi nu te poate răni“. Dacă te uiți la numărul de decese, în continuă creștere în întreaga lume, e clar că nu lipsa de informație vindecă pandemia.

Urmărește-ne pe Google News