Ziua în care mi-a intrat coronavirusul în casă. De ce mă simt vinovat față de toți cei care se îngrijorează acum pentru noi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
E încă dimineață, fetița mea de 4 ani și 9 luni s-a mutat din pat pe canapea și a ațipit din nou. A încetat și să se mai plângă și să mai întrebe. E a șasea dimineață. Ultima oară când a ieșit din casă era soare afară, azi e o ceață deasă și lăptoasă care înmoaie tot ce atinge. Îți face fleașcă plămânii, dacă o respiri. O să scriu, mă simt în stare. Aceasta este povestea personală pe care eu, ca jurnalist Libertatea, vreau să o împărtășesc.
Cuprins:
- “Bună ziua, sunteți doamna M.G.? Sunt de la DSP, rezultatul testului dumneavoastră e pozitiv!”
- Am ratat prima testare
- Se testează noaptea, pentru că ziua umplem noi toate străzile și ambulanțele abia se mișcă
- Distanța dintre noi
- Există și îl ai chiar tu
- Cum e consultația la telefon
- La “Balș” nu mai aveau loc să ne bage
- “Aștept pentru CT plămâni și apoi chemăm transport. O să dureze”
- Rememorări
Sună telefonul, e un număr de fix necunoscut, cine sună azi de pe fix decât firmele de asigurări cu oferte de nerefuzat sau autoritățile cu vești de neocolit, și înțelegi că a venit răspunsul. Simți cumva o ușurare: măcar o să afli. O să știi.
“Bună ziua, sunteți doamna M.G.? Sunt de la DSP, rezultatul testului dumneavoastră e pozitiv!”
Tu nu auzi conversația, dar o privești pe mama fetiței tale și ea zâmbește de parcă i s-a spus la telefon că i-au mărit salariul. Apoi dă din cap afirmativ, cu un zâmbet pus acolo ca să te încurajeze pe tine. Așa afli că ți-a intrat în casă coronavirusul.
Am ratat prima testare
Acum o săptămână, joi seară, a început să se simtă rău. O durere de cap, alta în toți mușchii, un soi de usturime a ochilor și sentimentul că nu mai are putere.
O gripă, ne-am zis, dar ne-am gândit amândoi la coronavirus. Am decis să rămânem în casă. Vineri am sunat și am solicitat testare.
Toată ziua m-a durut și pe mine capul și simțeam în picioare o oboseală apăsătoare. Ca orice bărbat, ipohondru, normal că durerea mea a contat mai mult. Dar amândoi speram că e doar o gripă.
Prima testare am ratat-o, a sunat telefonul în noaptea de vineri, era departe de dormitor, nu ne spuseseră cei de la DSP că noaptea se va întâmpla.
Sâmbătă am fost nevoiți să facem altă solicitare. Am dormit cu telefonul alături.
Se testează noaptea, pentru că ziua umplem noi toate străzile și ambulanțele abia se mișcă
Un domn și o doamnă au venit aproape de ora 2. “Sunteți primii”, ne-au spus. Tensiune, puls, saturație de oxigen, 99%. E bine. Completează hârtii, chestionare, semnăm. Nu am intrat în contact cu nimeni pozitiv, cu nimeni venit din țări cu zona roșie, nu avem boli cronice.
În spatele combinezoanelor, măștilor și vizierelor sunt doi oameni. Arată obosiți, până la ora aia au avut alte intervenții, de urgență.
Abia de acum, de la miezul nopții și până de dimineață la 6, încep testările. Au o listă de adrese. Testările se fac noaptea, pentru că orașul e liber și se circulă mai repede, reușesc să strângă mai multe teste decât dacă ar merge ziua la cei care le-au solicitat. Ziua, străzile sunt de multe ori blocate complet din cauza aglomerației.
Distanța dintre noi
Doi oameni stau în fața ta și uneori le mijesc ochii, mai fac câte o glumă și realizezi că nici măcar nu poți să le oferi un pahar cu apă.
Ei nu știu dacă tu ai coronavirus, dar știu sigur că ei nu își permit să îl aibă.
I-am simțit umani, deși veniseră să facă o treabă mecanică, aproape automatizată nu doar de frecvența întâmplării, ci și de distanța dintre noi. Distanța care va fi, probabil, amintirea anului 2020, așa cum ni-l vom aminti, generații întregi.
Ne-au spus la sfârșit că până marți, cel mai repede, nu o să primim vreun rezultat. Și că uneori, dacă e negativ, nu sună nimeni să te anunțe.
Există și îl ai chiar tu
Marți am început să sunăm noi, nerăbdători să aflăm rezultatele. Am reușit doar să aflăm că testele nu sunt gata.
Între timp, G. și-a pierdut mirosul și gustul. Știm ce înseamnă, dar nu vorbim despre asta, ca și cum încercăm să ținem departe boala, nepomenind-o.
Miercuri ne-au sunat ei. Testul meu nu era gata, al ei era pozitiv. Coronavirusul chiar există! Știam asta, am văzut sute de știri, de imagini, filmate sau doar fotografii, am citit mărturiile a zeci de infectați. Am trăit experiența de a pierde un apropiat, infectat și căruia i-a cedat inima.
Dar tot ce ai citit, ai văzut sau ai auzit de la alții nu înseamnă nimic față de momentul în care afli că virusul e la tine în casă. Ni se spune că putem să ieșim din carantină după 14 zile de la testare. Însemnăm calendarul: 9 noiembrie.
O să ratez ziua tatei: pe 8 noiembrie împlinește 80 de ani! Fetița mea o să rateze ieșirea de vineri, de Halloween, despre care vorbește continuu de o săptămână.
Începem să ne îngrijorăm. Deși nu spune niciunul asta, ne rugăm în gând să rămână așa, forma asta ușoară, să nu fim nevoiți să ajungem la vreun spital.
Cum e consultația la telefon
Ea sună medicul de familie. Toată ziua au vorbit și au schimbat mesaje. Încep să înțeleg: în sistemul ăsta medical despre care toți spun că e aproape colapsat, oamenilor chiar le pasă. Numai că oamenii sunt mici dacă nu există reguli și resurse, și instituții.
Aflu cum arată consultația la telefon. Medicul de familie pune toate întrebările esențiale, recunoaște că nu are niciun protocol, dar a citit pe niște forumuri ale medicilor din alte zone, care s-au organizat mai bine.
Dincolo de competența profesională, pe care, onest, oricum nu i-o poți evalua, transmite liniște și multă încredere.
Face și vreo două glume, știe că sunt rău de durere și ne spune să ne rugăm să nu am eu vreo formă mai agresivă și să încep să mă plâng.
Lumea din jur află și așa aflăm și noi că, de fapt, nu suntem singuri, că în jurul nostru e și empatie, și compasiune și multă dorință de a ajuta. Telefoane, mesaje, disponibilitatea de a fi ajutați. Cu orice, spun majoritatea și îmi dau seama că orice e pentru ei cu adevărat orice are cineva nevoie în această situație.
Mi-e ciudă că a fost nevoie de coronavirus ca să ne redescoperim umani între noi.
În mintea noastră, pe tăcute, curg întrebările. Dar când, dar cum, dar de la cine? Sun toți oamenii cu care m-am văzut în ultimele 7 zile înainte să apară primele simptome la ea. Nu sunt foarte mulți, vreo cinci. “Măcar știu pe cine boscorodesc”, îmi spun vreo doi, râzând și încercând să mă facă să mă simt mai bine.
La “Balș” nu mai aveau loc să ne bage
Din fericire, G. nu are o formă gravă, dar aflăm că unii au făcut febră și complicații în a noua zi de la apariția primelor simptome.
Începe să tușească și să expectoreze și decidem să sunăm și să solicităm o consultație la spital: EKG, analize de sânge, CT la plămâni. Ne așteptam la asta: vor veni să o ia noaptea. Tot pentru că e traficul mai liber și pot transporta mai mulți oameni. Nu se știe însă ce mașină o să vină.
În urmă cu trei săptămâni, familia unor cunoscuți s-a infectat, de asemenea. Ne-au povestit că un pompier a venit cu mașina personală, transformată în ambulanță izolată de transport infectați. Avea o folie lipită ermetic între locurile din față și cele din spate.
“Aștept pentru CT plămâni și apoi chemăm transport. O să dureze”
La noi a venit o ambulanță de transport, aproape de 1 noaptea. Cum eu nu am rezultat la test, a plecat doar ea.
La 5 am primit primul mesaj: “Sunt la Monza, spitalul modular de la Chitila. Nu mai aveau loc să ne bage la Balș. Am completat un vraf de hârtii, mi-a luat sânge, mi-au făcut EKG. Aștept pentru CT plămâni și apoi chemăm transport. O să dureze. Probabil o să ajung pe lumină acasă. CT-urile încep abia la 8 dimineața. Am primit un pat, o să dorm puțin”.
La “Balș” nu mai sunt locuri. Îmi vine să ies în stradă și să urlu la toată lumea: băgați-vă mințile în cap! Noi n-am fost nici inconștienți, dar nici cei mai stricți. Am purtat masca la magazin, nu mergem cu transportul în comun, dar am mai dat-o jos în parc sau când ne-am întâlnit afară cu prietenii.
Rememorări
Ne-am spălat pe mâini foarte des, am încercat să evităm aglomerațiile.
Nu, n-am luat măsurile minime, dar nici n-am fost cei mai habotnici. Și ne simțim vinovați. Față de noi înșine, față de copilul nostru, față de domnul și doamna care ne-au luat testele, față de medicul de familie pus într-o situație pentru care n-a fost instruit, față de asistentele care mor infectate după ce tratează bolnavi cu coronavirus, față de medicii care strigă în pustie că sistemul e tot mai încovoiat de numărul de bolnavi.
Mă simt vinovat față de toți oameni care se îngrijorează acum pentru noi. Și știu că n-am făcut cu adevărat tot ce a depins de mine, de noi, ca să nu ajungem aici. Faptul că nu știm unde am greșit nu înseamnă că nu am greșit.
În același timp, simt că nu e în regulă să ne culpabilizăm excesiv, pentru că ajung în altă extremă. Să fii bolnav de COVID nu e o vină. Să cauți protecția la timp e însă o responsabilitate.
Ieri a fost recordul de infectați în 24 de ore în România. Unul dintre ei e la mine în casă. Eu aș putea fi astăzi un număr în bilanțul din ultimele 24 de ore.
Între timp, copilul pune întrebări, se supără că nu ieșim, se plictisea uneori. Și acum a adormit pe canapea, locul unde, în această primăvară, vară și toamnă vom ierna. Alternativa însă e mai rea, infinit mai rea.
