Am petrecut o zi în bucătăria KFC
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt mulți cei care apreciază gustul puiului picant, textura crocantă și combinația perfectă cu sosul de maioneză și usturoi. Probabil că ne-am întrebat cu toții ce se întâmplă în spatele ușilor – sunt acolo niște oameni bine pregătiți care prepară puiul după „rețeta secretă a Colonelului Sanders” (fondatorul KFC) sau e adevărată legenda puiului congelat adus tocmai din Kentucky? Împătimită a mâncărurilor bune și apetisante, am mers într-unul din restaurantele rețelei internaționale unde puiul, picant sau nepicant, este regele meniurilor. Și am văzut cu ochii mei ce înseamnă o echipă de bucătari în acțiune.
Firescul la el acasă
Am fost condusă pe o ușă laterală, într-o zonă unde, până să ajung în interior, m-am echipat ca la NASA și mi-am spălat mâinile de două ori cu săpun și o dată cu dezinfectant, urmând exemplul lui Răzvan, care se prezintă jovial: „Răzvan Sanda, directorul restaurantului. Haideți să ne cunoașteți!”. Din restaurant vine un zumzet continuu - glume urmate de râsete, discuții despre făină, aripioare, condimente sau timpi de prăjire.
Trei culori
„Acum ne aflăm în zona albastră”, îmi spune Răzvan, indicându-mi cele trei culori după care sunt organizate igiena și work-flow-ul restaurantului. E curat și aerul e respirabil, nu transpiră nimeni de toropeala uleiului încins și nu există făină pe gresie. Alături, se află angajații care mișună controlat, pentru că fiecare știe ce are de făcut. Doar prezența mea curioasă i-a scos puțin din ritm, însă îmi zâmbesc politicos, în timp ce își fac treaba - își pasează comenzile, se ajută din priviri, se coordonează rapid.
Surpriza vine după ce, fixată pe vorbele „totul e adus de afară congelat”, arunc o privire pregătirilor. Nici pomeneală de „pui congelat din America”, aproape totul e românesc, de la producători locali. S-au deschis toate frigiderele și-am văzut ce nu prea credeam: puiul e pui, luat din România, de la ferme. Etichetat, cu garanții, controlat și... marinat la fața locului. Făina. E din cea care există în toate cămările gospodinelor. Brand românesc, cu nume neaoș. De ulei, ce să mai zic, aceeași etichetă folosesc și eu. Salata la fel.
Șapte rânduri de înfăinare
În bucătărie, e un ritm alert. Oamenii se mişcă încolo şi încoace, întreabă, cer, scot produse din frigider, prepară, în timp ce mai spun câte o glumă sau aruncă zâmbind un comentariu. Totul este riguros planificat. Fiecare ştie ce are de făcut, ce să ia şi unde să pună. Nimic nu-i la voia întâmplării. Nimic nu se trece cu vederea. Friteuza e pregătită, „aparatul ne spune singur când trebuie schimbat uleiul, chiar dacă dispozitivul se autocurăță de impurități după fiecare prăjire”, îmi explică Răzvan, anticipând întrebarea mea. Sub optimismul şi veselia echipei se simte însă o seriozitate profundă, pentru că totul se întâmplă de fapt foarte riguros. „Puiul pe care îl vedeți se trece prin făină de șapte ori, apoi ajunge la prăjire. Desigur, în făină adăugăm condimentele speciale Kentucky Fried Chicken,” continuă Răzvan să explice. „Nu prea ai cum să greșești vreo rețetă”, intervine Vlad Prișan, care va împlini în curând 22 de ani și un an în echipa KFC. „Totul e etichetat foarte vizibil, totul se face după un protocol intern pentru care cu toții am fost pregătiți. La friteuze, de pildă, există un timer, aripioarele picante să zicem, sunt gata în 7 minute, doar că trebuie să le agit periodic ca să capete acea consistență specială, crocantă. Pentru mine este simplu, m-am acomodat imediat, colectivul m-a ajutat să mă adaptez, de aceea îmi place mult aici, am învățat și învăț foarte multe”.
Avansare pas cu pas
Tot învâțând a pornit la drum și managerul restaurantului KFC drive-thru „Theodor Pallady”, Răzvan Sanda, undeva prin 2005, și își amintește cu drag începuturile: „Aveam 19 ani pe-atunci. Auzisem de la un prieten că se eliberase un post și-am fost la un interviu. Am fost selectat, am parcurs procedurile de training. Am avut un traseu ca la manual, să zicem - am plecat din zona de bucătărie, apoi am fost avansat pe postul de manager de producție. Mai apoi am acceptat funcția de trainer de restaurant, care mi-a oferit privilegiul să lucrez în majoritatea locațiilor din București și să particip la deschideri de locații în țară. Apoi am devenit asistent manager în Mega Mall”. Povesta sa nu este unică–aflu că angajații sunt susținuți să evolueze, peste 80% dintre managerii din KFC promovând din interior.
Răzvan recunoaște cu ușurință, zâmbind, că da, deși se lucrează în schimburi - fiind drive-thru cu program non-stop, în 3 ture de 8 ore - dacă un angajat din orice post lipsește, îl poate suplini lejer, el însuși. „Dar nu doar eu, mulți dintre cei 42 de colegi de aici suntem instruiți și știm să lucrăm în toate zonele. Asta e și ceea ce îmi place la acest job: echipa. De unul singur nu poți să faci nimic, oricât de bune ar fi intențiile tale. Asta le-aș spune și celor care vor să se alăture echipei KFC, că îi așteptăm cu mare drag. Dacă sunt serioși și vor să muncească, oricine poate face parte din echipa noastră”.
O echipă diversă
Toți acceptă, politicos, să schimbe câteva cuvinte cu mine, dar abia după ce Răzvan, managerul lor, a apărut în cadrul ușii, s-au relaxat cu adevărat. Ca și cum ar fi simțit lângă ei un sprijin, care să-i ajute. Întreb care e cea mai mare provocare pe care le-o aruncă acest job. „Clienții”, vine replica Ionelei Flore, „Unii clienți sunt mai dificili. Îți trebuie o răbdare de fier ca să nu te afecteze. Aici noi ne înțelegem foarte bine, ne ajutăm între noi. Avem și norocul să avem un director extraordinar, pe domnul Răzvan, eu pentru dânsul m-am reîntors după pandemie la KFC. Lucrasem înainte în Mega Mall, așa că am ales să mă întorc știind că îl voi avea șef”. Pe de altă parte, Danuschka, venit tocmai din Sri Lanka, ne spune că lecția învățată a fost să lupte până la realizarea propriului vis: „Vedeți lista aceasta de pe perete? Aici te învață pas cu pas ce trebuie să faci ca să crești, să te dezvolți, eu asta vreau să fac. Să ajung cât mai sus”. Dar greu nu ți-a fost să lucrezi într-o țară străină, printre oameni străini, la atâta amar de distanță de țara ta? Râde puțin melancolic și neagă hotărât din cap: „În țara mea lucrurile nu merg prea grozav, a trebuit să iau o decizie, lucram deja într-un restaurant KFC în Sri Lanka, aveam experiență, așa că am aplicat pentru un job similar în România. Dar greu nu mi-a fost nicio secundă, românii sunt foarte prietenoși. Pe 15 iulie a fost ziua mea de naștere și colegii m-au sărbătorit aici, a fost minunat. România mi-a oferit o șansă să mă dezvolt, iar eu intenționez să rămân, deși familia mea a rămas acolo. Acum trei luni a murit mama și șeful nostru s-a oferit să-mi dea bani să mă întorc la Sri Lanka pentru înmormântarea mamei. Sunteți foarte buni la suflet...”. M-a uimit puțin ceea ce mi-a spus, dar apoi am aflat că multe echipe sunt diverse - în KFC lucrează 23 de naționalități diferite. Sunt integrați foarte rapid, la fel ca orice persoană nou venită, pentru că spiritul de echipă este esențial în KFC. Pentru că petrec mult timp împreună, dar și pentru că trebuie să lucreze în echipă ca lucrurile să iasă bine, se susțin și se ajută, fie și numai cu o vorbă de încurajare sau un zâmbet după un client mai dificil. De fapt, petrecând o zi în bucătăria KFC, mă gândesc că rețeta secretă a Colonelului Sanders pare să fie echipa.
