Camelia Potec, despre un moment dureros din 2000: «Toată iubirea aceea pur și simplu nu mai exista!»

I-am propus Cameliei Potec (32 de ani) să stăm de vorbă relaxați, într-un loc care să nu fie nici sediul Federației Române de Natație și de Pentatlon Modern, nici redacția SportNews.

Fosta înotătoare, campioană olimpică la Atena (2004) în proba de 200 de metri liber, a acceptat invitația fără să stea pe gânduri. Întâlnirea a avut loc în clubul Bazaar din Centrul Vechi al Bucureștiului și a durat circa o oră și douăzeci de minute, iar Camelia Potec a răspuns cu răbdare întrebărilor, sorbind din când în când dintr-un ceai de fructe.

Întrebările la care s-a săturat să răspundă

SportNews: Care este întrebarea pe care te-ai săturat să o auzi?
Camelia Potec: Una ar fi “Cum e la federație?” Este o întrebare care mi-a fost pusă des în ultimul an, de când sunt la federație. Iar când eram sportivă întrebarea de care mă săturasem era “Cum a fost când ai luat medalia de aur?”. Ce-am simțit atunci când am devenit cea mai bună din lume și când m-am urcat pe podium. Asta a fost curiozitatea cea mai mare, și nu vorbesc aici de oameni din presă, vorbesc de oameni obișnuiți, adică de copii și de oameni cu care am avut contact mai des decât cu cei din presă.

De crezi că îți erau puse aceste întrebări?
Cred că aurul câștigat la Atena a fost momentul de care ei mă legau. A fost cel mai mediatizat moment din cariera mea, iar acum, faptul că am ajuns președinte de federație, că îmi doresc să am rezultate, lumea vrea să afle dacă m-am acomodat, dacă obiectivele au rămas aceleași, dacă eu sunt la fel de motivată, dacă drumul este parcurs așa cum ar trebui să fie parcurs. În ceea ce privește întrebarea care mi-a fost pusă cel mai des când eram sportivă – Camelia Potec, înotătoare, campioană olimpică – e normal ca lumea să vrea să știe cum a fost atunci. Pentru mine nu e normal, pentru că eu mă cunosc foarte bine, dar pentru cineva care asociază nume, sport și rezultat, adică performanță, asta ar fi prima întrebare.

Recomandări

EXCLUSIV. PNRR-ul avansează în ritm de melc. Zeci de restanțe ale Guvernului Ciolacu. România riscă să piardă miliarde de euro

Există și o întrebare la care ai dorit să răspunzi, dar care nu ți-a fost pusă niciodată?
Nu, pentru că am avut și prieteni în presă și, dacă am simțit vreodată că am nevoie să spun ceva sau că vreau să mi se pună acea întrebare, am vorbit cu ei și mi-a fost adresată. Adică niciodată nu am suferit după o întrebare anume sau să simt eu nevoia să spun ceva presei sau oamenilor din jurul meu. Am cerut puțină discreție în ceea ce privește viața mea particulară. M-am axat foarte mult pe viața mea profesională, bineînțeles, cu tot cu greșelile ei, pentru că nici noi, sportivii, nu suntem oameni perfecți.

Ce părere are despre presa din România

Camelia Potec, alături de redactorii SportNews. (foto: Marian Burlacu)

Ce părere ai despre presa din România?
Presă în general sau presă sportivă?

Presă în general, inclusiv presa sportivă.
Din păcate, au rămas foarte, foarte puține publicații și sunt foarte, foarte puține știri despre sport. Acum, eu sper și-mi doresc din tot sufletul să fi rămas oamenii de valoare din presă, pentru că se vorbește că și presa sportivă s-a diminuat foarte mult. Cred că există, și eu, în decursul anilor, am întâlnit specialiști care nu au căutat cancan-ul și așa mai departe. Este adevărat că…

Recomandări

România, între țările care vor pierde zile de vreme confortabilă în următorii ani. Balcanii, zona cea mai afectată din Europa de schimbările climatice

Nu citești niciodată cancan?
Ba da, dar eu vorbesc de presă sportivă. În ceea ce privește presa, în general, este alegerea fiecăruia. În orice țară există presă și bună, și mai puțin bună, presă care vorbește și de bine și care vorbește și de rău. Și cred că depinde și este o alegere a fiecăruia dintre noi ce ascultăm sau ce citim.

Suferința pe care nu a mai vrut să o trăiască la JO 2004

Te-ai gândit înaintea Olimpiadei de la Atena că vei putea obține medalia de aur?
Bineînțeles. Nu m-am gândit niciodată la ce o să fac dacă o să mă întorc fără medalie. Eram pregătită să mă bat pentru o medalie.

Ce ai simțit după ratarea podiumului în proba de 400 de metri liber?
Mi-au revenit în minte momentele trăite după Olimpiada de la Sydney (2000), când luasem două medalii de aur prin Diana Mocanu, una de argint și una de bronz prin Beatrice Câșlaru, și toată Brăila a fost la aeroport. Eu deja nu mai făceam parte din Brăila… Când am ajuns în Brăila nu mai eram brăileancă, nu am fost la nici o festivitate, iar toată iubirea aceea a brăilenilor și a oficialităților din Brăila, dinainte de Olimpiadă, pur și simplu nu mai exista, pentru simplul fapt că nu luasem medalie. Și mi-am spus că nu mai vreau să trec prin acea suferință, să mă întorc la aeroport ca și cum mi-aș fi făcut țara de râs… Așa că am considerat calificarea în finala de la 200 de metri liber drept ultima mea șansă.

Recomandări

Ionela Maria Ciolan, cercetătoare în politica de securitate a UE: „Europa nu mai este sigură. Trebuie să ne pregătim pentru o eră de competiție geopolitică acerbă”

Greșeala comisă după câștigarea aurului olimpic

Ce-ai simțit după ce ai câștigat medalia, cum ți-ai petrecut timpul la Atena? Erai campioană olimpică, nu mai aveai nici o presiune…
Am făcut o greșeală, aceea că nu mi-am mai dat interesul și, pentru mine, după acea medalie, concursul se încheiase. Dar mai aveam o cursă, mai aveam cursa de 800 de metri liber.

Puteai obține o medalie și acolo?
Toată lumea spune că, bun, mai bine de medalia de aur nu se poate, dar cred că o medalie mi-ar fi fost la îndemână. A fost o greșeală, dar încărcătura care a fost acolo, sufletească, psihică pe care am avut-o timp de trei zile, începând cu proba de 400 și până la cea de 200… Era destul de greu, mi-ar fi fost destul de greu să…

Să te remontezi?
Nu să mă remontez, ci să mai trăiesc stresul dinaintea unei finale olimpice. Este încălzirea dinaintea probei, apoi trebuie să ieși din apă, să te schimbi, să te usuci, să te îmbraci – toată chestia prin care trec finaliștii. Ei bine, este o încărcătură.

Camelia Potec, în clipa celui mai mare triumf al carierei de înotătoare: aurul olimpic câștigat pe 17 august 2004. (foto: EPA)

Ce ai să-ți reproșezi, mai exact? Faptul că te decuplasei psihic…
Nu. Cred că dacă ajungeam în finală aș fi reușit să mă remontez psihic, dar având în vedere că, psihic, pentru mine competiția s-a încheiat după acea medalie de aur, pur și simplu cred că psihicul meu nu s-a mai cuplat pentru a se califica în finală. Nu mai aveam presiunea aceea a medaliei, deși mi-aș mai fi dorit una, dar problema a fost acolo, în serii, că nu m-am mai dus la fel de motivată.

Mărturiseai anul trecut, într-un interviu pentru Libertatea, că medalia de aur de la 200 s-a născut și din nervii și din furia provocate de ratarea de la 400. Înaintea unei eventuale finale la 800 nu mai aveai motive să fii nervoasă, furioasă. În aceste condiții, chiar crezi că puteai lua o medalie?
200 e o probă de viteză. Acolo îți trebuie și nervi, și furie. 800 e alt gen de probă: dacă nu o pregătești cum trebuie, poți să ai nervi și furie cât vrei, că tot degeaba. Dacă nu ai pregătirea necesară, nu ai cum să iei medalie… Eu am fost o înotătoare diesel, adică plecam mai încet, dar aveam finișul foarte bun. În consecință, eu reveneam tot timpul în partea a doua a cursei. Deci, eu aveam pregătirea să duc și 800, eram specialistă și de 800 și de asta spun că o medalie mi-ar fi fost la îndemână.

Crede în destin, nu în ghicitoare

Cu trei săptămâni înaintea Olimpiadei de la Atena, doi jurnaliști de la un cotidian de sport au mers la o cunoscută ghicitoare din România cu fotografiile mai multor sportivi români. În momentul în care a ajuns la poza ta, l-a rugat pe unul dintre jurnaliști să tragă o carte, a privit fotografia, a întrebat ce sport faci și a zis: “Prima tentativă va fi cu ghinion. A doua va fi cu mare succes”. Crezi în destin?
Și mie de ce nu mi-a zis nimeni? (râde) Ce să spun? Mie, dacă cineva mi-ar fi spus înainte chestia asta, aș fi spus că nu cred. Nu cred că aș fi luat-o în considerare. Acum, eu cred că fiecare dintre noi are un destin care este stabilit bine de cineva de sus. Dar nu cred în chestiile de genul ăsta, cu o vrăjitoare care spune astfel de lucruri. Cred că-mi trebuie dovezi mult mai clare ca să cred în astfel de lucruri.

Emoții din cauza medaliei de aur

Ți-ai asigurat medalia de aur câștigată la Atena?
Nu mi-am asigurat-o. Este dusă la bancă.

În cazul unor sportivi români, medaliile câștigate la Olimpiada din 2004 s-au înnegrit. Ai pățit-o și tu?
Nu, dar țin minte că, după ce am citit în presă despre asta, drumul până la bancă mi s-a părut foarte lung. (râde) Chiar îmi era teamă, deși știm foarte bine că acea medalie nu era din aur, ci doar suflată cu aur, dar era singurul meu obiect care valora mai mult decât toate celelalte obiecte pe care le aveam în momentul acela și ar fi fost păcat să se strice, să se vadă acele puncte negre, pentru că știam că e foarte greu să vină cineva să ți-o înlocuiască, că e foarte greu să faci o dublură și e trist să te gândești că poți să pierzi un lucru atât de valoros.

Pactul încheiat cu părinții

Datorită situației financiare a familiei tale, tu ai făcut natație din plăcere, nu pentru bani.
Am făcut înot din dragoste pentru apă, din pasiune pentru sportul în sine și, mai târziu, din dorința de a fi cea mai bună. Într-adevăr, a existat acel pact cu părinții mei, conform căruia, dacă la școală aș fi luat note mai mici de 9, n-aș mai fi mers la bazin. Astfel, toată lumea era mulțumită: ei, pentru că eu învățam bine și aveam mereu temele făcute, iar eu, pentru că mă puteam duce zi de la zi la antrenament, să mă pregătesc. Ei, la început n-am prea crezut în pactul acesta. Mă gândeam că părinții îi mai păcălesc așa, din când în când, pe copii. Asta până când am luat primul 6 și când am stat două săptămâni acasă, ca să pot să-mi îndrept nota.

La ce materie erai cea mai bună?
La matematică. Normal, nu punem sportul, da? (râde)

Șansele natației românești la medalii olimpice

Vorbind despre obiectivele pe care ți le-ai propus pentru natația românească în perspectiva Olimpiadei de la Rio, din 2016…
Nu-mi propun obiective, îmi propun rezultate. Drumul către performanță necesită mulți ani de muncă și noi nu mai avem… Noi am avut o ruptură de generații: nu mai avem seniori în prezent! Juniorii, ca să spui, să garantezi, să speri ca de la Jocurile Olimpice de la Rio să te întorci cu medalie, ai nevoie de cel puțin șase, șapte, opt sportivi juniori buni. Ca să ai cât de cât niște șanse ca să te poți întoarce cu o medalie sau măcar cu o finală olimpică. Numai că, în momentul de față, avem un singur junior bun, Robert Glință (n.r. – 18 ani). Un singur junior, și nu putem pune nici foarte multă presiune pe el, pentru că nu a fost niciodată la Jocurile Olimpice, și eu știu foarte bine ce înseamnă când te duci pentru prima dată acolo, și – Doamne, ferește! – nu știm, se poate întâmpla orice: se poate accidenta, poate avea o mică răceală acolo, se poate întâmpla orice când ai un singur sportiv. Așa că șansele sunt foarte, foarte, foarte mici.

Pentru Olimpiada din 2020 există speranțe mai mari?
Există niște copii, da. Noi avem o strategie prin care să luăm din toată țara, la nivel de copii, și să facem centre de pregătire. Dacă noi reușim, chiar dacă la nivel de copii avem, să zicem, acum, șase copii buni, care ar putea să se ducă către Tokyo, este greu să sperăm că unul dintre ei va ajunge la Tokyo și va lua medalie. Încercăm ca, pe lângă cei șase, să mai aducem cel puțin 15, chiar 20, să facem centre de pregătire ca să o putem duce timp de cinci ani de zile, până la Tokyo.

Cum vrea să revigoreze natația românească

Ce înseamnă centre de pregătire?
Centre de pregătire înseamnă atunci când îi aduci într-un loc, cu masă, cu școală, cu antrenor și ții sub control faptul că ei au stil de viață pentru un anumit nivel de performanță.

Aceste centre de pregătire sunt doar la nivel de proiect sau există deja în realitate?
Nu, nu există, pentru că eu, la natație, nu am preluat aceste centre, nu existau. Am avut o problemă cu pregătirea antrenorilor, cu nivelul de pregătire al antrenorilor noștri, așa că de anul trecut am început să-i pregătim și să-i specializăm pe antrenori și sperăm ca anul acesta să avem și centre de pregătire.

Și unde vor fi aceste centre?
Deocamdată… Bine, spun centre pentru că va fi unul de copii, unul de juniori și unul ori de tineret, ori de seniori. Și la fiecare categorie cred că vor fi în București.

Este natația românească subfinanțată?
Dacă vobim la general, da. Federația noastră, mă refer la finanțarea din partea Ministerului Tineretului și Sportului, anul trecut – din câte am auzit, cred că și anul acesta – va primi o sumă suficientă.

Care este suma pe care ați avut-o anul trecut și cea pe care o veți avea anul acesta?
Suma totală exactă acum chiar n-o știu, dar a fost în jur de 300.000 de euro.

E foarte puțin, în comparație cu Franța, de exemplu.
Acolo, cluburile au cam 500.000 de euro, dar bugetul federației e de 5.000.000 de euro, numai de la stat! Și în Franța, și în Italia. Revenind la întrebarea anterioară: de ce am zis că natația românească e, în general, subfinanțată… La nivelul cluburilor situația este destul de critică. Nu spun că ar trebui finanțați mai mult fără ca și ei să muncească mai mult și să investească mai mult din timpul lor și în pregătire, în performanță. Plus că nu există la nivel școlar o finanțare bună care să permită o selecție bună și, astfel, nu avem bază. De asta spun că degeaba noi, ca federație, suntem finanțați ok, cu 300.000 – 350.000 de euro, dacă nu avem de unde să alegem, dacă nu avem baza de unde să alegem copii.

Cum se poate rezolva această problemă, pe termen mediu sau lung?
Prin proiecte la nivelul cluburilor, proiecte europene.

Federația a încercat să se implice?
Noi am încercat anul trecut, ne-am implicat la nivel local, aici, în București, am făcut niște proiecte de, să zic de selecție pentru baza aceasta: 400 de abonamente gratuite la înot, cu ajutorul unuor cluburi din București, dintre care 120 au rămas la performanță. Acesta a fost un proiect pe care noi l-am depus la minister, care ne-a fost acceptat și cu care am făcut, să zic așa, muncă în plus față de treburile noastre, ale federației, tocmai pentru a ajuta și pentru a arăta că se poate.

Ca președinte de federație ești un caz aparte, pentru că nu te plângi, ba din contră, te declari mulțumită de finanțarea primită.
Noi nu putem să cerem un buget mult mai mare, având în vedere că anul acesta nu am avut și știam că nu o să mergem la titlul european, de exemplu. Pentru că tinerii pe care îi avem și obiectivele pe care ei și le-au propus – în primul rând ei își propun obiectivele, după care federația, în funcție de obiectivele sportivilor și antrenorilor, propune obiectivele natației – nu aveam cum să cerem mai mult. Treaba unei federații este de a investi în performanță. Atâta timp cât noi avem cinci copii, cinci seniori și, să zicem, maxim zece sportivi de juniori în lot și cu toate cantonamentele, cu tot ce le oferim – cazare, masă, medicație, deplasări – bugetul acesta ne-a fost suficient. Noi nu putem, și dacă ne-ar da mai mult, noi nu putem folosi acest buget să-l ducem la nivel de copii, să facem selecție în școli, pentru că nu avem cum să intrăm de cluburi. Nu avem cum atâta timp cât cluburile sunt și ele finanțate de guvern și de minister, noi nu avem cum să facem treaba lor, nu avem dreptul acesta. Și atunci finanțarea noastră, pentru nivelul de performanță pe care îl avem astăzi, a fost suficientă anul trecut. Anul acesta este altceva, anul acesta ne-am propus să facem centre de pregătire, și atunci, în aceste centre, putem aduce și copii care nu au valoare de lot, dar care ar putea să aibă într-un an de zile. Și atunci, finanțarea ne trebuie un pic mai mare.

Revenind, care este obiectivul mediu pentru natația românească la Olimpiada din 2020?
Cel puțin două finale.

Finale, nu medalii?
Eu aș fi spus medalii, dar tu ai întrebat despre obiectivul minim.

Mediu, nu minim.
Eu am zis că o să mergem la medalie. Acum, știm foarte bine că…

Ne poți spune numele celor care ar putea îndeplini acest obiectiv?
N-am cum să dau nume de acum. Am spus că în momentul de față există o singură persoană. De asta spun că – eu am cinci juniori acum – eu am nevoie de o bază și de un centru de pregătire ca din ăia 20 pe care îi am în centru de pregătire să poată să se califice șase, și abia printre aceștia din urmă s-ar putea afla cei care ar putea îndeplini obiectivul. Nu pot să dau un nume acum, cu cinci ani înainte, și chiar dacă ar fi să am un nume în gând acum, nu am cum să-l dau de acum. Pentru că nu se știe, nu te poți baza pe un singur om, pentru că drumul e foarte lung și presiunea pe respectivul sau respectivii sportivi ar fi foarte mare. Sunt lucruri pe care eu le știu și la care sper, și la care speră și ei, dar nu vreau să știe că eu sper sau cred că ei au șanse la medalii la Jocurile Olimpice, pentru că drumul e lung și mai sunt multe de făcut. Ei sunt mici și mai trebuie să treacă de multe etape, de campionate de juniori, să vadă ce înseamnă un campionat de seniori. Mai au niște etape de parcurs. Acum, am zis că două finale sunt un obiectiv mediu, pentru că în finală se poate întâmpla orice. Important este să ajungi acolo. De cele mai multe ori, în finală au fost timpi mai slabi decât în serii. De asta spun că prinderea finalei este foarte importantă. Și eu, când m-am dus la Olimpiadă, în primul rând finala – ăsta era obiectivul.

Despre reținerea de a înota în mare

De ce ți-e frică să înoți în mare? Știu că ai avut o problemă, mai demult, în Brazilia, din cauza unor valuri…
Mi-a trecut. Acum nu mai am o problemă cu valurile, am o problemă cu avioanele (râde). În general, înotătorii de performanță sunt persoane care trebuie să aibă totul sub control și trebuie să vadă totul în jurul lor. Pentru că noi de aceea avem ochelari, ca să ne luăm repere atunci când înotăm în bazin… În momentul în care ieșim din spațiul acesta pe care îl cunoașteam foarte bine, e dificil, pentru că nu știi la ce să te aștepți. Nu știi ce este sub tine, totul este tulbure, dacă te mai atinge și ceva, pentru că și la antrenamente se mai întâmplă să treacă colegul și să te lovească și, ca să nu ai vreo accidentare, te oprești, ca să te ferești. Atunci, dacă te atinge ceva, pur și simplu te sperii, pentru că nu știi cine e și așa mai departe. Plus că știm foarte bine, în mare, în ocean sunt curenții, care nu pot fi controlați, adică dacă intri pe un vârtej foarte mare, foarte puternic, nu suntem pregătiți pentru un astfel de eveniment. Oricât de bun înotător ai fi, nu știi cum să reacționezi, pentru că nu ești într-o apă pe care s-o poți s-o controlezi, care să fie liniștită.

Motivele despărțirii de antrenoarea Doina Sava

Ce anume te-a determinat să renunți la colaborarea cu antrenoarea Doina Sava și să te pregătești cu Philippe Lucas pentru Olimpiada din 2008? Pentru că s-a vorbit că au existat niște discuții cu doamna Sava…
Știți cum e: ca în orice familie, și între prieteni există discuții. Discuții… Discuții au fost, dar nu discuții majore. Noi am câștigat medalia de aur la Olimpiadă; mai mult de atât nu puteam câștiga nici eu și nici ea. Asta este cea mai mare performanță pe care o poate realiza un sportiv, să câștige un titlu olimpic. După ce am câștigat această medalie am devenit mai mult prietene, decât antrenor și sportiv.

De ce?
Pentru că nu mai aveam ce să câștigăm. Acea medalie de aur era încununarea profesiei noastre.

Totuși, îți doreai mai mult, dovadă că ai mers mai departe.
Da, îmi doream să repet acea performanță, dar asta spun: noi am devenit prietene, timp de șase luni de zile ne-am bucurat împreună de acest succes, am tot fost la emisiuni, am fost la evenimente, am tot vorbit despre succesul nostru, despre drumul nostru pe care l-am avut până la Atena, cu bune și cu rele, și lucrul acesta ne-a apropiat foarte mult. După care ne-am întors la lucru, iar una dintre greșeli a fost că nu ne-am stabilit un obiectiv mai apropiat. Obiectivul nostru era următoarea ediție a Jocurilor Olimpice. Am avut șase luni de pregătire pentru următoarea competiție, Campionatul Mondial de la Montreal, șase luni în care nu am putut să mă pregătesc să iau o medalie de aur. Noi ne-am bucurat de succes, în anul acela am lăsat-o mai moale, gândindu-ne că mai avem încă trei ani până la Beijing. Următorul an, chiar dacă ne-am dorit să începem în forță, fiind Campionat European, am spus – ok, ne pregătim pentru Campionatul European, dar, de fapt, este primul an de pregătire din acest ciclu care a rămas, de trei ani. Ei, și cred că în toată această perioadă în care noi am tot lăsat lucrurile de la sine, concentrându-ne pe următoarea ediție a Jocurilor Olimpice, cred că acest lucru și-a spus cuvântul. Văzând, după doi ani, că lucrurile nu stau foarte bine și că eu mă duc foarte jos ca performanță, am zis ”Stop! Trebuie să începem să ne pregătim”. Și următorul an, deci cu un an înainte de Jocurile Olimpice, am început pregătirea exact ca și cum ar fi fost Jocurile Olimpice. Și pur și simplu n-am mai putut să mai revin. Deci pierdusem atât de mult în primii doi ani…

Își pierduse puțin doamna Sava din autoritatea de antrenoare?
Cred că punea la suflet mai mult suferința mea din pregătire și faptul că performanța mea nu mai era cea pe care mi-o doream și pe care o pregăteam. La antrenamente îmi era mult mai greu, nu înțelegeam ce mi se întâmplă, dânsa cred că punea mai mult la suflet și nu mai gândea doar ca un antrenor, deja nu mai vorbeam de Jocurile Olimpice de la Beijing, să ne apărăm titlul sau să mai câștigăm o medalie de aur și atunci, pur și simplu a fost un moment în care mi-am zis că trebuie să fac o schimbare: ori mă duc la cineva care să schimbe ceva, ori rămânem prietene și ne lăsăm de sport. Și decizia asta am luat-o împreună cu doamna Sava. Dânsa a zis că mă vede că mai am potențial, că aș putea să mai am performanță și m-a sfătuit, cunoscându-l și pe Philippe, că ar fi bine să mă duc acolo și să fiu departe și de tot ce mă înconjura, să nu mai am alte lucruri de făcut, care să mă distragă de la obiectivul meu principal.

Sincer acum, după medalia de aur de la Atena ai simțit sau gândit ceva de genul “Lasă, că acum sunt campioană olimpică și știu eu mai bine ce am de făcut decât antrenorul meu”?
Sincer, n-aș putea spune exact ce s-a întâmplat. Cred că au fost mai multe cauze, pentru simplul fapt că nu mai eram ce am fost. Poate am și greșit împreună doi ani de zile în care nu m-am pregătit și nu am continuat, dar e normal, pentru că anul 2003 a fost foarte greu, anul 2004 a fost încărcat și cu evenimente, și sufletește, cu momente și foarte grele, și foarte frumoase, și atunci am simțit nevoia să ne relaxăm. Și dânsa a simțit nevoia să mai stea și pe acasă, că în 2004 a fost numai plecată și cred că această decizie sau această greșeală ne aparține în primul și în primul rând pentru că am lăsat lucrurile să meargă de la sine un an, poate chiar doi ani de zile. Și am intrat în panică, pentru că nu știam ce se întâmplă și ce avem de făcut, iar timpul rămăsese foarte scurt până la următoarea ediție a Jocurilor Olimpice și atunci aveam de luat o decizie drastică, ca să zic așa: ori să mă las de sport, ori să mă duc într-un loc unde să-mi văd numai și numai de pregătire.

Teama pe care i-a inspirat-o antrenorul Philippe Lucas

Camelia Potec, alături de francezul Philippe Lucas, antrenorul din perioada 2007-2012. (foto: Rompres)

Regreți decizia de a schimba antrenorul?
N-am regretat nici un moment. Mă bucur pentru că această decizie a fost luată – adică, eu nu am vorbit cu antrenorul înainte să vorbesc cu doamna Sava. Cred că ar fi fost mai bine să plec chiar mai înainte, dar am ținut să… A fost un an ciudat, pentru că, în 2007, Campionatele Mondiale au fost în luna martie și, atunci, eu nu am plecat din 2006, din vară, după Europene, când am văzut că lucrurile nu sunt așa cum ar fi trebuit să fie, am zis să mai stau puțin, să mă calific la Olimpiadă, pentru că nu știu dacă aș fi avut suportul Comitetului Olimpic, dacă eu n-aș fi fost calificată la Olimpiadă. Și atunci am pierdut, am rămas opt luni de zile în România, până la acea ediție a Campionatelor Mondiale. Și probabil că și de aici a fost lipsa aceea de medalie de la Beijing.

Lucas s-a autocaracterizat cândva drept “țigan nomad”. Chiar are origini țigănești?
Nu-i știu originile, dar știu că e un antrenor foarte dur.

Înjura la antrenamente?
Da. Are o atitudine care, sincer, chiar și mie, la cât aveam eu atunci, 28, 29, 30 de ani, mi se făcea frică. Și nu neapărat frică că m-ar fi bătut sau că ar fi dat într-un sportiv, ci pur și simplu atitudinea pe care o avea îți insufla sentimentul că, de fapt, tu poți mai mult, dar nu vrei. Iar dacă nu vrei, te duci frumos acasă, îți iei alt antrenor și te pregătești cu alt antrenor. Era frica aceea că, de fapt, ceva s-a întâmplat și nu vrei. Și tot încercai, tot încercai să faci și nu reușeai. Deci, teama aceasta, cu timpul, a fost fondată, ca să spun așa, pentru că în momentul în care el țipa la tine, sau se enerva, sau te dădea afară de la antrenament și trebuia să recuperezi antrenamentul acela și seara, la ora 10 – o dată toată toată grupa a repetat și la ora 2 dimineața antrenamentul; bine, era într-un cantonament și bazinul era exact în centrul unde stăteam – ne-a dovedit că, de fapt, noi obosisem psihic în cantonamentul acela. Era a treia săptămână, trebuia să plecăm după două zile și pur și simplu parcă eram atât de bucuroși că plecam, încât nu ne mai pregăteam.

Antrenamentele astea foarte dure nu s-au întors împotriva ta? Adică să te dărâme psihic, în loc să te ridice?
Nu, nu cred, pentru că era atât de dur doar la antrenamente. N-a fost niciodată așa în competiții și niciodată nu s-a comportat așa în timpul liber. Atunci când purtai o discuție, sau după o competiție, chiar dacă nu ieșea, niciodată nu era atât de dur.

Cum te motiva Philippe?
La competiții, Philippe e genul de om care e foarte bun pedagog și știe, cunoaște foarte bine umanul, și el întotdeauna și-a cunoscut fiecare sportiv în parte și a știut de la început care e nivelul fiecăruia. Și atunci, la competiții era în stare să-ți spună – nu vorbesc de competițiile mari, ci de cele de verificare, să zicem – era în stare să-ți spună, bine, dădea în scris, ce timp o să mergi. Și avea dreptate. Și nu numai că nimerea la minut și secundă, de cele mai multe ori avea dreptate și la zecimi. Întotdeauna a știut să-ți spună de ce o să mergi atât de prost la competiția aceea de verificare, din cauza căror exerciții o să mergi atât de prost și de ce progresul o să se vadă până la competiția de obiectiv și cum o să fie acest progres. Cum motiva la competițiile mari? În primul rând îți aducea aminte care a fost drumul tău până acolo și, dacă era să nu iasă – nu știu, un timp sau o medalie -, îți dădea explicații logice de ce n-a ieșit sau de ce le-a ieșit altora mai bine decât ție. Pur și simplu era un pedagog foarte bun.

De ce nu ține banii în bancă și de ce a studiat turismul

Cât ai câștigat din sportul pe care l-ai practicat?
Nu mi-am făcut niciodată un calcul total la cât am câștigat. Chiar nu am nevoie de acest lucru. În afară de o sumă mare pe care am câștigat-o după Jocurile Olimpice, pe care o știm cu toții – 65.000 de euro după acea medalie de aur -, în rest, tot ce am câștigat am încercat să investesc. Am avut și o casă la care am avut niște rate și atunci tot ce câștigam dădeam acolo, am avut și momente în care am încercat să strâng 10.000 de euro ca să pot să-mi iau mașină, și așa mai departe. Deci, tot timpul banii au fost reinvestiți. N-am mers pe principiul că banii trebuie să-i țin în bancă sau în portofel, pentru că tentația ar fi fost mare să îi cheltui. Sunt și fată, făceam și un sport care îmi oferea deplasări prin toate țările lumii și atunci tentanția de a cheltui acei bani era destul de mare, așa că am decis să investesc sau să reinvestesc acești bani pentru viața de după sport.

De ce ai făcut facultatea de turism și nu cea de educație fizică și sport?
Nu mi-am dorit o facultate de sport pentru că mă gândeam că, după ce termin cu sportul de performanță, nu-mi doresc să fiu antrenoare. Și atunci, fizioterapeut nu-mi doream, masajele niciodată nu m-au atras să le fac, pentru că toată viața am făcut masaje de recuperare și nu mi-ar fi plăcut. M-am gândit ce mi-ar plăcea mie să fac după ce renunț la sportul de performanță. Bineînțeles, ideea că mi-ar plăcea să lucrez în turism mi-a venit și după niște discuții cu tatăl meu, să investim în turism, să facem și agroturism, să facem și un hotel plutitor. Mai aveam eu altă idee, pe care nu vi-o spun, că urmează să o pun în practică. Și prin faptul că am călătorit toată viața mea și că n-am stat locului și am văzut toate țările lumii, de aici s-a născut ideea de a da la facultatea de turism.

Urmărește-ne pe Google News