Asa cum in viata sunt lucruri, aspecte si idei, mai ales idei, pentru care merita sa te lupti, asa si in fotbal exista momente si greseli pentru care trebuie sa platesti. Ba chiar, uneori, pedeapsa este obligatorie, este tot ce ti-a ramas, e raspunsul la o incredere asumata la inceput si tradata ulterior, la vremea deciziei si la timpul faptelor. Dupa 1-4 cu Bruges, adica dupa trei ore de fotbal in care n-a existat decat cateva secunde puse cap la cap, Dinamo are impresia ca a platit, crede ca prin eliminarea ei ne-a izbavit si pe noi, ceilalti, ajutandu-ne sa intelegem ca ea a vrut, dar n-a putut, ca ea si-a dorit, dar n-a fost sa fie.
Insa aici, in interiorul unei rusini extreme si acoperite de fardul neputintei, intervine o cu totul alta discutie. Nimeni nu s-a bucurat de suferinta campioanei, dar nimeni nu s-a asteptat vreodata ca Dinamo sa sufere atat. Nimeni n-a crezut orbeste in calificare, dar la fel de adevarat e ca nimeni, nici la Bruges, nici la Bucuresti, n-a intalnit vreodata perspectiva ei. Cu ce suntem vinovati noi, spectatorii, ca Dinamo n-a putut cu Polonia Varsovia, n-a putut cu Grasshopper Zurich si nici deunazi, cu FC Bruges? Cate sanse mai trebuie ratate, cati ani mai sunt necesari pentru ca blaturile baietilor de la Interne sa devina convertibile la nivel inalt?
La cum se asterne viitorul si la cum zambeste Netoiu, probabil vor trece doua randuri de generatii si Dinamo, campioana tuturor rusinilor cosmetizate, va bifa titlu dupa titlu numai pentru a mai incerca o data la ruleta, desi vede, dar nu pricepe, ca fiecare joc are demnitatea si standardul lui. Asa cum de miercuri, Ucraina, Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria, vecini de cartier, viseaza mai departe, in grup, la Liga Campionilor, asa si noi, romanii, ramanem prizonierii unei pedepse imposibil de evitat. Pedeapsa de a ne conduce mereu campioana pe ultimul drum cu bucuria stupida a celui care se distreaza doar la inmormantari, singurele petreceri la care mai suntem primiti si la care, de fapt, ne invitam singuri.