Zambind din Groapa

Intre certitudinea Hagi la nationala si supozitia Hagi la Dinamo este tot atata cale ca intre o declaratie oficiala de razboi si o sueta cu tovarasii in jurul unei beri.
Purtat frumos pe brate de numele si influenta regimului Becali, Gicanu, altadata un om mandru, accepta orice, numai sa fie repede. Vrea sa antreneze si gata. Ce conteaza numele echipei? Dinamo, Fenerbahce, Sportul Muncitoresc Vaslui, orice. Dati-mi ceva, ceva ca sa uit, ceva cu care sa ma joc si care sa joace cum vreau eu. Mingi la bataie, cinci in atac, poate si Cruyff, trei pe flancuri, opriti satelitul, Lobont sau Stelea, Stelea ca-i mai copt, ce noroc au avut, da, asa e, am nevoie de timp.
Ce mai, e pregatit totul. Rapidul in zeghe, Steaua in genunchi, Craiova cu cheita-ntoarsa, iar Dinamo, mare si frumos ca o gutuie toamna tarziu, bate pas cadentat, ca odata, demult, in curtea Ministerului. Unde mai pui ca miscarea trebuie efectuata acum, nu mai incolo, acum ori niciodata daca vreti, ca lupii stau si pandesc pofticiosi la granita. Nu de alta, dar Sir Ferguson sta sa cada, Houllier nu face nici el prea bine, iar Hitzfield, bata-l norocul, a inceput s-o ia pe coaja de la saraci.
Asadar, culoarul e gata. Gica a lasat sentimentele deoparte, Constanta, Regia si mandria, si zambeste generos din buza „Gropii”. In dreapta, usor timid, dar plin de idei, Ion Marin tocmai vrea sa-i trimita la incalzire pe Niculescu, Dragan, Sabin Ilie, Zicu si Adrian Mihalcea, dar el, singurul nostru numar 10, il opreste cu o mana sigura si-o privire ratacita: „Inutil, Nelule, avem deja cinci varfuri in careul lor. Acum jucam la ce-o iesi”. Ce zici, Gica, merita?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE