1 august 1943, ziua în care Ploieștiul era programat să fie ras de pe suprafața pământului. „Avioane dușmane au aruncat jucării, bomboane, stilouri care, la cea mai mică atingere, fac explozie”

„Duminica neagră” a aviației SUA

Deși pregătită intens la baza militară din nordul Africii, operațiunea a eșuat. Rafinăriile, dintre care 9 grupate în zona Ploiești, iar alte trei în Brazi și Câmpina, au suferit pagube minore, producția de combustibil nefiind afectată. A fost cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-un singur atac și una dintre cele mai costisitoare misiuni din istoria aviației SUA, americanii numind această zi „Duminica Neagră”.

Din cele 200 de bombardiere B-24 Liberator angrenate în atac, 97 nu s-au mai întors la baza militară din Libia, peste 400 de soldați americani fiind uciși în luptă, iar alți 200 capturați. 

Eroul acelor zile, adulat de presa din România, a fost „copilul” de 25 de ani, sublocotenentul buzoian Carol Anastasescu. De la manșa unui IAR 80, omul-torpilă a reușit să doboare două bombardiere americane, în condițiile în care aeronava pe care o pilota era deja în flăcări. 

A supraviețuit miraculos atacului, fiind recuperat de camarazi de pe un câmp de lângă Ploiești unde se prăbușise cu avionul său de vânătoare. Internat la spitalul de pediatrie din Ploiești, cu arsuri grave la față și picioare, tânărul aviator a dat interviuri reporterilor români care au ținut să-i afle incredibila poveste. 

Recomandări

Pe urmele lui Boc: Ilie Bolojan are în plan să-și asume de mai multe ori răspunderea în Parlament. „Joacă la totul sau nimic”

Orașul din carton 

În vara anului 1943, Înaltul Comandament al Statelor Unite ale Americii a desemnat „Forty fourth/ Bombardament Group”, sub comanda Generalului Leon W. Johnson, să organizeze și să îndeplinească distrugerea rafinăriilor din Prahova. Cele mai importante erau grupate în zona orașului Ploiești: Astra Română, Româno-Americană, Concordia Vega, Columbia Aquila și Unirea Orion. România era în acei ani cel mai mare producător de petrol din Europa și printre cei mai mari din lume, iar rafinăriile prahovene alimentau cu combustibil marina și aviația germană. Operațiunea Tidal Wave trebuia să blocheze accesul principalului inamic al armatei americane la petrolul românesc. 

Raidul aerian asupra regiunii petrolifere din jurul Ploieștiului a fost îndelung pregătit. Timp de două luni aproape două mii de oameni, piloți, bombardiere, observatori, radiotelegrafist și mitraliori s-au antrenat în baza militară americană din Libia, consemna presa din epocă.

Pentru succesul misiunii a fost construit, în deșertul Libiei, un oraș din carton la scară reală care reda poziția și dimensiunile rafinăriilor prahovene, pentru replica Ploieștiului fiind folosite informații culese de spionii americani. În Libia au fost aduse inclusiv vedete de la Hollywood pentru relaxarea piloților americani, obosiți și demoralizați după o serie de eșecuri. 

Recomandări

Războiul dintre ANAF și samsarii de mașini. Două sentințe diferite: român obligat să achite taxe la stat pentru 68 de tranzacții, fiscul obligat să plătească zeci de mii de lei într-un caz similar

Eroarea care a dus la eșecul Tidal Wave

Totul a fost pus la punct pentru ca pe 1 august 1943 una dintre cele mai complexe și costisitoare misiuni ale armatei americane să se finalizeze cu succes. Avioanele de luptă, uriașele Liberator cu patru motoare, considerate fortărețe zburătoare, au fost modificate, a fost calculată inclusiv distanța față de sol la care să zboare pentru a atinge cât mai ușor țintele. O banală greșeală a dus însă la un eșec total al operațiunii. Nu a fost luată în calcul creșterea consumului de combustibil în condițiile în care aparatele de zbor fuseseră modificate special pentru raidul de la Ploiești care a durat mult mai mult decât fusese estimat. O parte dintre ele au aterizat forțat în Turcia și Serbia, iar altele s-au prăbușit în Marea Egee.

„Planurile raidului au fost întocmite de către experți militari și tehnicieni ai industriei petrolului. Dată fiind poziția Ploeștilor, considerată a fi foarte favorabilă pentru apărare, s-a construit din carton, în deșertul Libiei, un oraș asemănător și echipagiile au făcut încontinuu antrenament, bombardând rafinăriile din paiantă, de la diferite înălțimi, la diferite ore din zi și noapte. 

Până la urmă, s-a ajuns la convingerea că rezultatele cele bune se obțin de la mică înălțime mai – patruzeci, cincizeci de metri. Însă a trebuit să se adauge o nouă cuirasă în partea inferioară a aparatelor care aveau de suferit din cauza exploziilor provocate atât de aproape. Pentru o desăvârșire a antrenamentului, echipagiile au fost trimise să bombardeze unele poziții din Sicilia și Italia de sud, oarecum asemănătoare cu viitoarea țintă. 

Recomandări

Trump îi cere lui Zelenski să renunțe la Crimeea și să nu adere niciodată la NATO, dacă vrea pace

Înainte de plecare, toți aviatorii americani au fost chemați la ordine de către Mareșalul Arthur Tedder, care le-a dat instrucțiuni neferindu-se a le arăta că acest raid este unic în istoria aviației prin condițiunile grele ce trebuesc îndeplinite”, consemna ziarul Timpul în ediția din 10 august 1943. 

Două ore de luptă în aer

În dimineața de 1 august 1943, de la baza americană din nordul Africii au decolat spre Europa 200 de aparate Liberator, dar doar 125 au reușit să ajungă deasupra teritoriului românesc. 

Imensa formațiune de bombardiere grele a fost interceptată inițial deasupra coastelor grecești, controlate de armata germană, aici fiind doborâte o mare parte dintre ele de apărarea antiaeriană.  Deasupra Văii Prahovei au ajuns totuși peste 120 de Liberatoare care au început să arunce de la mică înălțime torpile de foc și bombe cu explozie întârziată.

„Aviația de vânătoare română și germană a atacat cu multă îndârjire și a obținut rezultate bune, deși americanii au încercat s-o deruteze, sburând o parte la înălțime mai mare, iar aparatele destinate propriu zis bombardamentului sburând ras cu obiectivul. Tot așa de eficace a fost și apărarea antiaeriană, astfel că numărul avioanelor Liberator doborâte este mare. 

Lupta deasupra obiectivului și în spațiul aerian apropiat a durat aproape două ore, ceea ce nu intrase în calculele specialiștilor americani. Acest fapt a scurtat posibilitățile de sbor pentru întoarcere, ceia ce explică aterizarea forțată a numeroase aparate în țările din peninsula Balcanică și în Turcia asiatică. 

În Bulgaria și în Serbia au fost doborâte aproape cincisprezece „Liberator”, în Turcia au aterizat opt aparate, iar și unul a căzut în Marea Egee”, notau ziarele românești care au apărut în zilele care au urmat atacului. 

Cele mai multe victime, în penitenciarul Ploiești

Deși bombele au fost lansate de la mică înălțime, obiectivele principale, rafinăriile din Ploiești, Brazi și Câmpina – nu au fost distruse, ba chiar au suferit pagube neimportante care nu au afectat instalațiile principale. 

Au fost raportate însă peste o sută de victime civile, cele mai multe în penitenciarul Ploiești, peste care s-a prăbușit un avion. Morți și răniți au fost și pe străzile din cele două orașe atacate, dar pentru că oamenii nu au avut răbdare și au ieșit din adăposturi înainte ca sirenele să anunțe finalul raidului.

Atacul a fost dat de la mică înălțime cu bombe obișnuite nu prea grele și cu bombe cu explozie întârziată, contra rafinăriilor de la Ploiești, Brazi și Câmpina. Pagubele au fost anunțate la vreme prin comunicate oficiale, după cum și numărul morților și al răniților, majoritatea victimelor provocate la penitenciarul Ploiești de prăbușirea pe clădirea închisorii a unui avion, încărcat cu bombe. În schimb, numărul caselor și clădirilor civile distruse de bombardamente a fost considerabil. Autoritățile anunțau la câteva ore de la încetarea atacului, printr-un comunicat de presă, că populația civilă va fi despăgubită de către stat, dar cu o condiție.

Potrivit ziarului Universul, din 8 august 1943, raidul american a provocat 147 de răniți și 114 morți. Numărul victimelor a fost catalogat drept neînsemnat, însă aprecierea, care azi impresionează, trebuie văzută în contextul războiului, când zilnic erau anunțate liste cu morți atât în rândul soldaților, dar și al civililor. În plus, este imposibil de imaginat în prezent dezastrul pe care l-ar fi putut lăsa în urmă un atac reușit al celor 125 de avioane Liberator care au putut să ajungă deasupra rezervoarelor de petrol românești.

„La 1 August între orela 13-14 o formaţie de aproximativ 125 de avioane americane de tipul fortăreţe zburătoare a atacat zona noastră petroliferă. Datorită reacţiunei apărării române şi germane numai o parte din formaţie a ajuns deasupra obiectivelor. S-au înregistrat pagube materiale cari se vor comunica ulterior. Sunt 147 răniţi şi 114 morţi, din cari 63 morţi şi 60 răniţi dintre deţinuţii penitenciarului Ploeşti pe acoperişul căruia a căzut un avion american incendiat. Au fost doborîte 36 avioane identificate până în prezent. Au fost capturaţi până acum 66 aviatori americani”, nota Universul. 

Bombe mascate în jucării și bomboane

Tidal Wave a continuat însă să facă victime și mult timp de la ziua atacului în special în rândul copiilor. Avioanele americane au lansat inclusiv bombe cu explozie întârziată care semănau cu obiecte casnice și chiar cu jucării.

„Avioane dușmane au aruncat deasupra câtorva orașe străine jucării, bomboane, stilouri și alte obiecte care, la cea mai mică atingere, fac explozie. Victime ale curiozității și nevinovăției lor au fost copiii. Părinții au datoria să apere viața copiilor, învățându-i să nu atingă obiecte găsite pe stradă, și să le semnaleze autorităților”, este anunțul de tip alertă publicat cu litere îngroșate în ziare pentru a avertiza cetățenii că pericolul nu trecuse odată cu retragerea bombardierelor americane. 

Au urmat zile de teroare, când oamenii erau obligați să respecte reguli stricte, inclusiv evacuări benevole din marile orașe de teama unui nou atac aerian.

„Incursiunea inamică de Duminică, accentuează şi mai mult problema evacuărilor benevole din centrele aglomerate, în locuri mai puţin expuse pericolului aerian. Cu acest prilej, sau constatat situaţii ce trebue să atragă în mod serios luarea aminte a populaţiei, spre a fi ferită de gravele urmări ce ar putea suferi. (…) Pentru liniştea sufletească mai ales a părinţilor, aceştia sunt datori să înţeleagă apelul făcut de autorităţi, trimiţând din timp şi deci în condiţiuni optime, copiii în localităţi mai ferite de invaziile aeriene inamice, uşurând astfel cu milit sarcina autorităţilor de resort”, era mesajul autorităților publicat în data de 7 august 1943 de ziarul Universul. 

52 de avioane Liberator, doborâte în atacul Tidal Wave

În tabăra americană eșecul a fost recunoscut cu greu, oficial fiind lansate date diferite de cele pe care le aveau autoritățile românești și germane. Pagubele au fost imense pentru armata americană, în condițiile în care „peste 20 la sută” din cele 177 de aparatele de zbor participante la raidul de la Ploiești nu s-au mai întors la baza americană din Libia. 

Costul pentru un singur avion de tip Liberator cu patru motoare – considerat „cel mai bun bombardier pe care l-a conceput geniul distructiv american” –  era de 500 de milioane de lei (n.r. – aproximativ 2,5 milioane de dolari astăzi). Potrivit informațiilor publicate în presa din epocă, pe teritoriul României, au fost distruse nu mai puțin de 52 de astfel de aeronave, iar alte 15 au fost capturate după aterizările forțate din Turcia.

„După calcule făcute de specialiști și după știri germane, aproape jumătate din avioanele americane nu s-au mai întors la baza lor de plecare. Colonelul Knox, ministrul de război din Statele Unite, anunțând rezultatele raidului, a afirmat că mai mult de 20 la sută din avioanele destinate atacului au fost doborâte sau sunt date dispărute. 

Desigur că cifra prezentată de d Knox nu reprezintă chiar realitatea, dar admițând că ar fi așa, trebue să constatăm că pierderile sunt grele. Pierderile suferite de americani au fost grele și ele se înlocuesc cu dificultate, chiar de o putere militară care dispune de atâtea uzine ca Statele Unite. 

Un aparat Liberator costă aproape 500 milioane de lei, se construește în timp îndelungat, iar echipajul compus din zece oameni se formează greu”, nota ziarul Timpul, în ediția din 10 august 1943, care cataloga raidul american asupra zonei petrolifere drept „un act de îndrăsneală care se încheie cu o imprudență scump plătită… ”.

Inamicul venea „în valuri numeroase”

În teribila luptă împotriva fortărețelor zburătoare s-a remarcat tânărul sublocotenent Carol Anastasescu, Charlie, pentru prieteni. Deși se afla la manșa unui avion IAR 80, mult inferior mașinăriei americane, pilotul român a fost suficient de dibaci să le înfrunte și chiar să doboare două dintre temutele Liberator. 

Vitejia lui a fost cu atât mai mult apreciată cu cât a continuat lupta în condițiile în care aeronava lui fusese deja incendiată. Într-un amplu interviu, publicat în ziarul Curentul, în ediția din 12 august 1943, „torpila vie”, cum a fost supranumit de presă, a relatat cu lux de amănunte cum ținut piept valului nimicitor gândit să distrugă Ploieștiului. 

„Ne-am ridicat de la Pipera, eu şi cei trei camarazi ce alcătuiam patrula a cărui comandă o aveam. Primisem ordin, prin radio, să decolăm şi să păstrăm înălţime mică; în curând vom vedea inamic. Am decolat primii, urmaţi de o a doua patrulă şi am sburat jos. 

Timp de zece minute am evoluat pe spaţiul ce ni s’a ordonat, până ce a apărut inamicul. Venea în valuri numeroase, sburând jos, atât de jos încât am crezut întâi că sunt de-ai noştri şi nici nu atacam solul. A trebuit să mă apropii pentru a-l identifica. M-am lămurit că erau cele aşteptate. Anunţ la radio: «luăm înălţime! Fiţi atenţi la mine!» 

Am manevrat cu patrula luând înălţime. Inamicul a început să tragă cu toate armele de bord. Când am ajuns la înălţimea convenabilă, am ordonat prin radio: «Declanşaţi atacul odată cu mine!» Şi am atacat 

Ne-am luat fiecare avionul cel mai convenabil, cel care se preta cel mai mult a fi doborât. Ne aşteptau cu toate mitralierele trăgând. Scopul nostru era să le răspândim, pentru ca rănite să le punem în situaţia de a nu se putea ajuta între ele. Am reuşit. Acum începea lupta pe cont propriu”, declara de pe patul de spital sublocotenentul Anastasescu.

Namila a încetat a mai trage

Aviatorul a mărturisit că aeronavele cu care s-a confruntat pe cerul de deasupra Ploieștiului nu îi era familiare, nu le cunoștea punctele sensibile și în plus aveau un tip de muniție nouă, necunoscută, de care nu știa cum să se ferească.

„Era un inamic nou, cu un armament pe care nu-l mai întâlnisem, iar dispunerea lui la bord ne era cunoscută cu aproximaţie”, recunoștea pilotul român, care mărturisea că a fost surprins de forța cu care era atacat. 

„Atac odată şi ni se răspunde puternic. Vin până aproape de el şi degajez scurt. Gloanţele trec prin faţă, prin spate şin jurul meu ai zice că se ţesea o pânză. Dar nu ma lovit nici unul. Atac a doua oară. Focul inamic ce-mi răspunde este la fel de puternic ca şi prima dată. Deslănţui toate mitralierele. Degajez. Atac din nou sub acelaş unghi, ţintind același punct. Focul duşman a mai slăbit. A patra oară mă năpustesc hotărât să termin. Focul inamic a slăbit mult aşa că sunt stăpân pe situaţie. Răpăi cu toate mitralierele, şi vin atât de aproape încât mai să intru cu elicea în duşman. Degajez şi manevrez pentru un nou atac. Dar nu mai este nevoie. Namila a încetat a mai trage şi la bordul ei observ pâlpâiri uşoare, apoi flăcări mari”, declara pentru Curentul, ofițerul român.

După o primă confruntare cu namila americană, avionul pilotului român nu scapă fără să fie avariat. „În carlingă, o fâşie de flăcări la picioare. Foc la bord. Fusesem vasăzică atins”, povestea tânărul ofițer care, chiar și în aceste condiții de risc, continuă lupta și doboară un al doilea Liberator.

Internat la pediatrie

Consecințele au fost aproape fatale și pentru Charlie. Se prăbușește cu tot cu IAR-ul lui pe un câmp de lângă Ploiești de unde este recuperat de camarazii săi în stare critică. Fața îi era arsă complet, fiind aproape de nerecunoscut. A fost transportat la cel mai apropiat spital, cel pentru copii din Ploiești, unde a zăcut inconștient timp de trei zile cu șanse minime de supraviețuire. Și-a revenit însă, iar o săptămână mai târziu de la teribila luptă pilotul român acorda interviuri ziariștilor care l-au vizitat în spital, dornici să-i afle povestea. 

Pentru performanțele sale, sublocotenentul Carol Anastasescu a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, clasa Crucea de Aur (16 februarie 1944) „pentru destoinicia dovedită în luptele de la Don și Stalingrad unde a executat 25 misiuni de vânătoare și 6 bombardamente în picaj” și clasa Crucea de Aur cu o baretă pentru că „în calitate de șef de patrulă, a interceptat grupul de avioane inamice de bombardament, reușind ca patrula sa să obțină 4 victorii aeriene. A căzut în flăcări grav rănit”. 

După război nu a urmat o carieră militară. A încercat să urmeze cursurile unei facultăți de drept, dar regimul comunist i-a respins candidatura pentru că provenea dintr-o familie înstărită. S-a înscris la o școală de cadastru și a lucrat ca tehnician în acest domeniu în mai multe orașe din țară. A murit în anul 2005, fiind recunoscut drept un as al aviației militare românești.

Foto: wikipedia.org

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro