A dat mâna cu 500 de şeici

De la un capăt la altul, Irakul a devenit o imensă scenă în care oamenii de rând – bieţi actori înfometaţi şi înspăimântaţi – îşi joacă dramatic rolurile încercând cu disperare să mai descifreze ceva din mecanismele complicate, ruginite, după care li se derulează existenţa mizeră. În lunga cursă bizară în care s-au prins, la capătul căreia ar vrea să ghicească pacea pierdută, irakienii, strânşi în triburi aruncate ici-colo în deşert, şi-au pus sufletele în mâinile unui unic comandant. Şeicul. Un personaj scump la vedere, singurul care are dreptul să vorbească în faţa armatelor dislocate în Irak, în numele comunităţii pe care o păstoreşte.

“Şeicii sunt oameni duri, înverşunaţi, greu de îngenuncheat. Sunt foarte bogaţi şi îşi permit să ţină o familie chiar şi de câteva sute de persoane. Sunt, de fapt, şefii unui sat. Unii au afaceri cu petrol, alţii au hoteluri sau conduc firme- mamut care asigură anumite produse bazelor militare. Cu aceste căpetenii negociem atunci când apar probleme. Şi nu e uşor. Dacă au ceva de ascuns, că se mai întâmplă, indiferent ce vrei să le oferi, nu se lasă. Pot să moară de foame şi nu primesc… De aceea, trebuie să stăpâneşti arta negocierii pentru ca militarii tăi să nu fie priviţi ca duşmani şi, prin urmare, să fie atacaţi. Trebuie să ştii cum să detensionezi o situaţie încordată. Secretul e să nu te descoperi, să nu îi laşi să-ţi vadă slăbiciunile”, îmi explică colonelul Vasile Vreme, mai-marele “Rechinilor albi”, singurul comandant român care şi-a condus trupele în trei teatre de război: Kosovo, Afganistan şi Irak.

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

Pentru ca pacea dintre băştinaşi şi militarii români să fie durabilă, pentru ca armele să tacă câtuşi de puţin, nu trece o zi fără ca ofiţerul să nu stea la taifas cu vreun şeic. În camere de oaspeţi garnisite cu covoare persane sau în prispa vreunei gospodării din deşert, militari şi căpetenii stau “turceşte”, cu picioarele sub ei, şi vorbesc păziţi de luptători.

“Aşa am cunoscut peste 500 de şeici, lideri importanţi sau mai mititei, dar toţi cu putere financiară. Am dat mâna cu ei, ne-am privit în ochi, am băut un ceai sau un suc, am mâncat chiar împreună şi ne-am spus ce am dori unul de la celălalt. Aşa am făcut capturi impresionante de muniţie sau, în timpul unor scotociri, am descoperit terorişti. Şeicii au bani şi putere şi nimeni din neamul lor nu le iese din cuvânt”, mă lămureşte ofiţerul cum stau lucrurile cu aceşti “stăpâni” ai triburilor.

Urmărește-ne pe Google News