Actrița Cătălina Mihai, autoarea spectacolului-fenomen „Club 27”: „Am trecut prin bully masiv la viața mea și printr-o lipsă de încredere în mine covârșitoare”

În spatele succesului stau însă multe momente de anxietate și frici, la fel cum există și o vulnerabilitate pe care artista și-a asumat-o fără filtre. Într-un interviu Libertatea, tânăra de 28 de ani vorbește despre cum a transformat cea mai dificilă perioadă din viața ei într-un spectacol care emoționează publicul, de fiecare dată când se joacă.

Cucerește prin naturalețe și sinceritate

Cătălina Mihai este o artistă completă – scrie, cântă, joacă. Și o face foarte bine în toate cele trei aspecte. La 28 de ani, tânăra originară din Hârșova, fostă actriță la Teatrul de Stat Constanța, poate fi văzută la Teatrul de Comedie, unde este și angajată (și unde joacă în „Trei Surori”), la Teatrul Național, Bulandra și Metropolis. 

La cel din urmă, joacă în continuare „Club 27”, debutul ei în dramaturgie, regizat de Alex Bogdan, alături de Ștefan Iancu și Tudor Aaron Istodor. În același timp, scrie la „Curaj, Dora”, noua ei piesă, unde-și propune să vorbească atât despre meseria de actor, cât și despre abuzurile din domeniu, după cum mărturisește într-un interviu acordat Libertatea. 

Câștigătoare a trofeului „Tânără Speranță” la premiile Gopo 2020, Cătălina Mihai cucerește atât prin talentul pe care-l are, cât și prin naturalețea și sinceritatea de care dă dovadă, atunci când își exprimă gândurile în online sau când dă interviuri. 

„Club 27” stă drept exemplu, nu doar pentru că este un spectacol fenomen, care se joacă sold-out și la un an distanță după premieră, ci și pentru că este construit pe o structură biografică, cu multă sinceritate și vulnerabilitate în ADN. 

„Într-un București ploios, în cârciuma imaginară care poartă numele de Club 27, Janis se pregătește să închidă barul și să-și serbeze ziua de naștere singură, cu o sticlă de bere și un dor infinit pentru un tată care-i lipsește. Totul se schimbă când în cârciumă intră Arti, prietenul ei cel mai bun din copilărie cu care nu s-a mai văzut de nouă ani. 

Împreună, timpul se dilată în amintiri și face salturi în trecut, într-un orășel din provincie de la malul Dunării, când viața era întreagă și lumea părea puțin mai simplă”, așa apare descris spectacolul pe pagina Teatrului Metropolis, fără să ți se spună că cel mai probabil te va face să plângi, dar îți va umple și sufletul.

În cultura pop, „Cluj 27” reprezintă un grup de artiști celebri (în special muzicieni) care au murit la vârsta de 27 de ani, adesea în condiții tragice sau legate de abuzul de substanțe; Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain sau Amy Winehouse sunt doar câțiva dintre ei. 

Cătălina Mihai a fost fascinată de toată povestea asta și implicit de vârsta de 27 de ani, lucru care a dus-o către anxietate cronică, ipohondrie, frică de moarte. Toate aceste stări aproape au paralizat-o, dar a continuat să-și depășească temerile, să meargă înainte.

 „În anul cu anxietate cronică am scris „Club 27” și am jucat 97 de spectacole. Înaintea fiecăruia am vrut să ies pe scenă și să spun: Suspendăm. Nu pot să joc. Mă paralizează frica. Și de fiecare dată am jucat”, după cum zice.

„Club 27” a fost pentru mine cel mai frumos spectacol de teatru pe care l-am văzut în ultima vreme. A fost ca și cum aș fi urmărit o comedie romantică oldschool; m-a îmbrățișat, emoționat și mi-a dat de gândit, dar mai ales m-a făcut să mă simt om, cu tot ceea ce vine asta la pachet. Nu sunt singura care a simțit asta, și dorința spectatorilor de a-l vedea sau a-l revedea, și agilitatea de care trebuie să dea dovadă dacă vor să prindă bilete confirmă teoria. Actrița crede că trezește emoții atât de intense în public pentru că vorbește despre „teme atât de universal valabile, încât n-are cum să nu te-atingă măcar într-un punct al inimii. Lucru pe care l-am observat cel mai des a fost varietatea răspunsurilor spectatorilor, emoționați la momente cu totul și cu totul diferite. Iubirea adolescentină, relația cu tatăl, pierdea, dorul, ratarea, prietenia. Cred că, de fiecare dată, din trei sute de oameni care se uită în timp real la același spectacol, dacă și-ar monitoriza bătăile inimii, fiecărui spectator îi tresaltă c-o bătaie în plus la lucruri diferite decât cel din stânga sau din dreapta lui, din ultimul sau din primul rând. Cred. Nu știu”.

În interviul de mai jos am explorat alături de Cătălina cum a lucrat la acest spectacol, relația cu propriul ei tată, sinceritatea pe care o afișează public, diferențele dintre teatrul clasic și cel contemporan, cât și cum e să fii actor în 2026.

„Eșecul, după ce-l asimilezi, vine, de cele mai multe ori, cu revelații”

– „Club 27” este debutul tău în dramaturgie și, la mai bine de un an de la premieră, spectacolul continuă să fie sold out și extrem de iubit de public. Cum privești azi acest succes și cum simți faptul că o poveste atât de personală a ajuns să emoționeze atât de mulți oameni?
– Adevărul e că, fără să vreau să sune pompos, gestionez destul de bizar succesul. Nu spun că s-o dai în bară e ușor, dar eșecul, după ce-l asimilezi, după ce-ți lingi rănile, vine, de cele mai multe ori, cu revelații, cu învățăminte, cu lecții, uneori dureroase, dar necesare. Mai mult decât atât, mereu l-am perceput ca pe o trambulină către mai sus, către mai bine, către mai aproape de adevăr. Dacă ai înțelepciunea și liniștea să-l lași să te ghideze, eșecul vine la pachet și cu foarte mult bine, cred eu. 

Și cu lipsa de așteptări, ceea ce e foarte reconfortant. Succesul, pe de altă parte, mai ales când nu-l anticipezi, când nu-l vânezi, când vine ca un dar, e ceva atât de straniu că te uiți la el și zici: și eu ce să fac cu asta? Ce fac cu tot binele ăsta? Unde să mă-ncapă sau cum să-ncap în el? Și dacă n-ai resursele interioare, să-i faci loc cu îngăduință, cu bucurie, cu recunoștință, te poate debusola un pic. În spatele fiecărui succes pe care l-am avut, cu orice rol, cu orice spectacol, cu tot ce-am făcut în viața asta până acum, la 28 de ani, a stat teama că – de-acum ce urmează, dacă o dau în bară? Dar, sigur că da, se simte și extraordinar de bine. Și dacă te gândești că binele ăsta a izvorât din generozitate și blândețe, dintr-o poveste pe care am vrut s-o spun(em) cu adevăr, atunci da, e de-a dreptul copleșitor de frumos. Și sunt recunoscătoare.

– Dacă ne întoarcem în momentul în care ai început să scrii „Club 27”, cum s-au legat ideile în mintea ta și în cât timp a prins forma pe care o vedem astăzi pe scenă?
– Am vrut să scriu o piesă despre o fată care împlinește 27 de ani și se sinucide în cârciuma Club 27. Am avut în cap doar titlul și replica: „tu n-auzi ce-aud eu!”. Atât. Mai departe, nu țin minte nimic. Știu c-am scris-o în trei săptămâni. Am terminat-o în iunie 2024. În iulie 2024 m-am dus cu Alex în birou la Radu Nica și i-am dat textul. În februarie 2025 a avut premiera. Acum, că trag de mine ca de-un catâr s-o scriu pe-a doua și e cu multă chinuială, mă uit în urmă și mă-ntreb dacă eu am scris „Club 27” și dacă da, cum Dumnezeu am făcut-o să pară atât de simplu, atât de ușor, atât de frumos și fără bătăi de cap? 

„E înduioșător ca după cincizeci de reprezentații să am emoții ca la premieră”

– Relația dintre Janis și figura tatălui devine unul dintre nucleele emoționale ale piesei. Cum a apărut această dimensiune în „Club 27” și ce-mi poți spune despre relația ta cu propriul tată?
– Leo Plete e o combinație între taică-miu și toți unchii mei nemaipomenit de roacheri și de faini. Dar cel mai mult e o combinație între tata și fratele lui, în amintirea căruia am scris piesa. E multă biografie, e mult din relația noastră, dar să păstrăm și nițel de mister. Tata e supereroul meu cu capă imaginară, cu ochi blânzi ca covrigii de la covrigăria lui nea Nelu de la fântână. Îi sunt recunoscătoare pentru muzică, pentru cărți, pentru libertatea de-a zice da și mai ales nu, „și de-ai băga în **** mamii mă-sii pe toți nemernicii și incompetenții care or să-mi zică ce pot și ce nu pot eu să fac”. Și poate că dacă tata nu m-ar fi bătut la cap exasperant de mult să scriu și să citesc, poate că azi, „Club 27” n-ar fi existat. Așa că, mulțumesc, tata. În general, pentru tot, și mai ales pentru ce mi-ai zis într-o seară: „când o să mai uiți cine ești, sună-mă pe mine ca să-ți aduc aminte”.

– Ce emoții te încearcă în prezent atunci când urci pe scenă și joci acest rol? Se schimbă ceva de la o reprezentație la alta?
– Bucurie. Imensă. Am uneori weekenduri în care joc spectacole care nu-mi plac, da, îmi pare rău pentru asta, dar se-ntâmplă. Spectacole care mă sug de energie și care nu-mi dau nimic înapoi. Sunt rare, dar sunt. Ș-apoi abia aștept „Club 27”, ca pe-o gură de aer. Ca o readucere aminte că teatrul poate fi extraordinar de viu și de frumos. Și meritul e al colegilor mei, al felului în care s-a repetat la acest spectacol, al oamenilor de la tehnic. E înduioșător de frumos ca după cincizeci de reprezentații să am emoții ca la premieră și de fiecare dată să fie nou, să fie de la 0, să fie cu surprize și accidente și cu noi sensuri. Și da. Se schimbă. Contează mult publicul, desigur. Contează că nu suntem roboței, că uneori suntem obosiți, uneori triști, uneori over-stimulated, dar ce contează și mai mult e felul în care, înșurubându-ne unul cu celălalt, în timp real, în scenă, ne găsim ritmul și liniștea și „de ce-ul”; de ce facem ce facem.

„Am trecut prin bully masiv la viața mea”

– Fascinația ta pentru fenomenul „Club 27” este cunoscută, iar momentul în care ai ajuns la această vârstă a venit, din câte ai povestit, cu atacuri de panică și cu o confruntare foarte directă cu propriile temeri. Poți să-mi descrii, pe scurt, această perioadă și cum ești astăzi, în raport cu ea?
– Da. Am trăit anxietate cronică. Somatică. Ipohondrie. Frică de moarte. Am trecut de la a-mi numi anxietatea monstrul din canapea până la a o desena și a-i da nume: Lola. Sunt un om anxios. Surescitat. Hipervigilent. Trăiesc mereu cu corpul conectat la o priză și dacă nu sunt atentă, ies scântei. Dar învăț să trăiesc cu asta, să-mi păstrez umorul; învăț să-ncetinesc și să am mult mai multă grijă la ce stil de viață am. 

Și dacă n-ar fi existat anxietatea în viața mea, ca o bornă dureroasă a maturizării, nu m-aș fi apucat de sport, de terapie, de scris, de renunțat (cât de cât) la alcool, n-aș fi intuit cât de dezastruos era ritmul vieții mele lipsită de orice formă de rutină și stabilitate. În anul cu anxietate cronică am scris „Club 27” și am jucat 97 de spectacole. Înaintea fiecăruia am vrut să ies pe scenă și să spun: „Suspendăm. Nu pot să joc. Mă paralizează frica”. Și de fiecare dată am jucat. M-am reapucat de cântat, m-am înscris la maraton și am început să spun nu. În orice rău, e și un bine. Trebuie să fie așa. Trebuie să cred în echilibrul ăsta.

– În scrisul tău public și în modul în care vorbești despre tine există o sinceritate și o vulnerabilitate destul de rare astăzi, într-o lume în care mulți își construiesc foarte atent imaginea. Cum ai ajuns la această formă de naturalețe și cât de conștientă este această alegere?
– Am trecut prin bully masiv la viața mea și printr-o lipsă de încredere în mine covârșitoare, ani de zile. Cred că pur și simplu într-o zi am încetat să mă mai gândesc la asta. La cum mă percep oamenii. Sunt așa cum sunt și cred că mi-e bine mie cu mine. Și-atunci când îți găsești loc în tine și-ți dai voie să exiști așa cum ești, autenticitatea vine fără niciun efort, ca o trenă firească a propriului eu. 

Urăsc social media din punctul ăsta de vedere. E de-a dreptul derutant și frustrant. Și nu, nu e nimic studiat, pur și simplu cred că sunt așa cum sunt și nu mi-am bătut niciodată capul să par mai mult. Din contră. Dacă e să fac ceva greșit, e să-mi dau la gioale micindu-mă până mă-mpiedic eu de mine și mă bușește plânsul, că uneori n-am ochi să mă văd și mă abandonez. Numai cât să mă ridic înapoi la loc.

– Ți-ai dori să vezi mai mulți artiști sau oameni publici care-și asumă o astfel de abordare directă și intimă? Crezi că ar putea schimba ceva în felul în care ne raportăm unii la alții?
– Oh. Nici nu e treaba mea să văd asta. Sau să vreau asta. Sau să am așteptările astea. Dacă am învățat ceva în ultimul timp e să mă țin de drumul meu și singura preocupare pe care o am e să fac eu mai bine, să fiu eu mai blândă, mai bună, mai aliniată la propriile mele valori. Mai curajoasă chiar ș-atunci când fac pe mine de teamă. Dar da, cred că în online, și nu numai, e foarte mult hate. Și mi se pare îngrozitor că avem timp să urâm, că suntem polarizați și divizați și obosiți de toate cele. Trăim și într-o lume care e cum e, așa că, ce să-i faci?

„Un actor adevărat nu trebuie să ponteze ca să arate că-și face treaba”

– Ești o artistă completă (scrii, cânți, joci), premiată și apreciată de public. Ce face cu adevărat ca un actor să fie un actor bun?
– Un actor adevărat pentru mine face așa: vine la timp la repetiții, învață textul și nu-și bate joc. Și face cu credință lucruri, sau, dacă nu crede până la capăt, măcar nu-i încurcă pe cei care cred. Un actor adevărat are disciplină, bun simț, resurse interioare cât să care lumi ale personajelor în spinare fără să se tâmpească, un echilibru cât să poa-să bea o bere după, fără să i se pară că schimbă lumea pentru că joacă Hamlet; și eventual umor. 

Ca să ne-aducem aminte când ne luăm prea-n serios, că nu operăm pe creier, ci că, până la urmă, ne jucăm de-a lucruri uneori teribil de serioase ca niște copii maturizați prematur. Și mai cred că un actor adevărat nu trebuie să ponteze ca să arate că-și face treaba. 

„Cehov va rămâne Cehov și peste 100 de ani”

– Ai spus la un moment dat că îți plac, în primul rând, poveștile. Cum se formează pentru tine relația cu teatrul: cum vezi dialogul dintre teatrul clasic și cel contemporan, care sfidează adesea normele, și care dintre ele crezi că are astăzi un impact mai puternic asupra publicului?
– Mi-e mai simplu să-mi spun părerea asupra subiectului ăstuia dacă mă raportez la literatura clasică și contemporană. Literatura clasică pentru mine reprezintă și acum fundația a ce sunt. M-a format, m-a aliniat, m-a deșteptat, m-a făcut să mă simt teribil de mică și neștiutoare, m-a învățat unde să caut. 

Sigur că acum citesc mai mult literatură contemporană și că de cele mai multe ori îmi e mult mai accesibilă. Dar n-aș putea niciodată să-i compar pe Dostoievski și Amos Oz. Pur și simplu sunt două lucruri diferite. La fel și cu teatrul. Cehov va rămâne Cehov și peste 100 de ani. Dar asta nu știrbește cu nimic dorința mea de-a vrea în egală măsură să joc în piesele lui Duncan Macmillan. Să zicem.

– În același timp, joci multe roluri diferite. Cum îți construiești relația cu personajele pe care le interpretezi și cum reușești, practic, să treci de la un rol la altul și să ții în minte toate aceste universuri și replici?
– Nu știu cât îmi iese. Încerc pe cât posibil să nu mă repet, dar o fac. Uneori pentru că regizorii îmi cer aceleași mecanisme, uneori pentru că sunt atât de nesigură pe mine că apelez la trucurile care știu că funcționează. Încerc să caut mereu și mereu în alte zone dinăuntrul meu și mi-aș dori să am mai mult curaj și contexte în care să-ncerc să joc și alte roluri decât puștoaice teribiliste sau băieței. 

Cred că și de-aia m-am apucat de scris, și ăsta mi-e și planul. Am încetat de mult s-aștept să vină un regizor să-mi dea să joc Lady Mcbeth. O să-mi scriu eu, dacă va fi nevoie, un rol în care să joc ceva ce nu mi-e la prima mână. Deși planul e ca ușor, ușor să nu joc eu în toate piesele pe care le scriu, c-ar fi cam plictisitor. Legat de a ține minte, e cel mai banal lucru pe care un actor îl face. Pare „uau”, dar chiar nu e. E parte din fișa postului. 

Să înmagazineze zeci, sute de pagini, mii de cuvinte. Și mai e ceva. Creierul e teribil de deștept, dar memoria corpului e ceva absolut fantastic. Nu mă pricep să vorbesc despre sinapse, căi neuronale, și alte câte și mai câte, dar e suficient să intru într-un decor ca replicile și mișcarea să vină, fără să fac niciun efort. Cred că se cheamă repetiție.

„E îngrozitor să crezi în tine când pare că nimeni nu te vede”

– Ai luat, la un moment dat, decizia de a-ți da demisia din două teatre și de a merge mai departe pe drumul tău. Din experiența aceea, ce ai învățat despre curaj și ce i-ai spune unui tânăr care simte că nu știe încă cum să-și ia viața în propriile mâini?
– E foarte ușor să ai încredere în tine când pare că și ceilalți te cred și te văd așa cum ești; și ai contexte atât de fertile cât să înflorești din punct de vedere artistic. Dar e îngrozitor să crezi în tine când pare că nimeni nu te vede. Când tu nu te mai vezi. Și da. Îți trebuie o tonă de curaj, uneori prefabricat, ca să te-mpingi de la spate, să sari în gol, fără parașută. Să-ți dai demisia fără să ai niciun plan, niciun proiect la orizont. 

Sigur că e și inconștiența vârstei. Sigur că poate dacă aveam un copil și un credit, mă gândeam de două ori înainte, dar dacă nu faci lucrurile astea la douăzeci și ceva de ani, când în vene îți curge nu sânge, ci zmeie care te-nalță, atunci când? Nu știu ce-aș spune unui tânăr. Curajul e atât de subiectiv, atât de dificil, atât de frumos, atât de diferit de la om la om. I-aș spune să citească. Zău. Să se cultive. Să se înconjoare de oameni care să-l formeze. 

Pentru că dacă faci asta la douăj de ani, îți creezi resurse și context cât să pui siguranță și încredere în tine. Iar atunci când îți va fi greu și va trebui să ai curaj, să știi că ai de unde, că poți, că nu se sfârșește lumea pentru că riști.

– Regia spectacolului „Club 27” este semnată de partenerul tău, Alex Bogdan. Cum este să lucrați împreună și, în același timp, să locuiți împreună? Unde simțiți că vă completați și unde simțiți nevoia să trasați limite?
– Nu există limite. Nu e cu agendă. Nu e cu ceartă. Nu e cu conflict. Poate și pentru că vedem teatrul destul de asemănător, poate și pentru că Alex e un regizor care te potențează, are răbdare, e minunat, ș-atunci, nu există presiuni, nu trebuie să avem un protocol acasă sau la repetiții. Dacă e să vorbim acasă despre rol sau spectacol, ne deschidem o bere și pur și simplu vorbim, dezbatem, dar fără ca asta să pară muncă sau să afecteze relația dintre noi doi. Am mai zis-o și o s-o zic mereu: aș lucra cu Alex mereu, oricând.

„Vreau să trăiesc într-o țară și într-o lume liberă”

– Trăim într-un context destul de instabil, iar tu practici meseria asta chiar acum, în România lui 2026. Cum vezi rolul teatrului astăzi: ar trebui să ne scoată din zona de confort, să ne tragă semnale de alarmă sau pur și simplu să ne ofere o formă de deconectare?
– Ambele. „Club 27” nu revoluționează lumea, nici teatrul, nici politica, nici nimic. Maxim îți zdruncină propria lume interioară și uneori asta e suficient. Pe de altă parte, „PAM”, regizat de Alex, e ultra politic și aproape activist, să-i zicem. O demență, cu un umor pe care nu-l gustă toată lumea, dar e un spectacol care trage un semnal de alarmă. Deci se poate și, și. E loc sub soare pentru toată lumea. Ba chiar cred că e necesar, mai ales în 2026, mai ales pentru regizorii tineri, să aibă context pentru a încerca „forme noi”, chiar cu riscul de-a nu le ieși. Teatrul e pe făcutelea.

– Și apropo de contextul în care țara noastră se află acum, ce speranțe și ce temeri ai legate de viitor?
– Sper doar să fie pace și să trăiesc într-o țară aliniată la valorile vestice; să nu fim conduși de guru sau golani, să pot să-mi fac meseria, să câștig bani, să scadă inflația ca să-mi iau apartament și cam atât. Vreau să trăiesc într-o țară și într-o lume liberă. Și, fuck Rusia!

– Este sustenabil să fii actor în 2026? Cum vezi această meserie astăzi și cât de mult crezi că implică sacrificii? Ai încuraja tinerii să urmeze actoria?
– Unul din scopurile mele e să nu uit să trăiesc în timp ce fac meseria asta. Tocmai pentru că e atât de frumoasă, te absoarbe atât de tare că uneori uiți că ai hobby-uri, cine cu familia, zile de naștere ale prietenilor corporatiști, nunți la care ajungi după ce termini spectacolul. Și cred că e ok. Știi, când te faci actor, că e și așa. Cred că ce tre-să învăț eu e când și cum să-mi iau pauze. Pot deveni foarte ușor workaholică și știu ce-nseamnă burnout-ul. 

Cel mai dificil în meseria asta mi se par tranzițiile. De la doișpe ore de muncă pe zi, la perioade lungi de liniște și nimic. Mi-e greu să-mi amintesc, uneori, că înainte de a fi actriță, am fost Cătă care trăia viața dincolo de teatru. Nu aș încuraja niciodată pe nimeni de nimic și nici contrariul. E o decizie atât de intimă, că n-are niciun rost. Mie mi-a zis toată familia să nu mă fac actriță, am ascultat? Nu. Iată-mă. Și dacă aș fi ascultat, n-ar fi fost o risipă?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro