Adi Istrate, muzician cu milioane de vizualizări pe rețelele sociale: „Succesul vine după zece ani de reușite constante. Poți să ai un hit și apoi niciodată altul”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Adi Istrate (24 de ani) este unul dintre cei mai vizibili artiști tineri din muzica românească actuală. A studiat în Marea Britanie, la British and Irish Institute of Modern Music din Londra, după ce și-a format baza muzicală în copilărie, învățând să cânte la tobe, chitară, pian și marimbă.
Cuprins:
Cea mai folosită melodie pe TikTok
A făcut parte din trupa Maxim, proiect muzical care a atras rapid publicul adolescent din România. Ulterior, tânărul originar din Pitești a început o carieră solo, odată cu participarea la emisiunea „One True Singer”.
Piesa „Totul meu”, în colaborare cu Holy Molly, a ajuns pe locul 1 în topurile radio din România și a fost cea mai folosită piesă pe TikTok în 2023, cu peste 400.000 de videoclipuri.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/s3giD4Ox40s?si=Z5eV1o_dvr8tAyGa" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" referrerpolicy="strict-origin-when-cross-origin" allowfullscreen></iframe>
În 2025, Adi Istrate a colaborat cu Alexandra Stan pentru piesa „Aer”, melodie care a intrat în top 10 cele mai difuzate piese la radio. Pe 30 octombrie, a lansat piesa „Ce ochi albaștri ai”, versuri care au devenit virale pe TikTok chiar înainte de lansare.
A susținut concerte pe scene mari din țară și a cântat alături de artiști internaționali precum James Arthur și Willy William.
Artistul a acordat un interviu pentru Libertatea, în care vorbește despre începuturi, presiune, schimbare și felul în care își construiește identitatea în muzică.
„Muzica m-a ales pe mine”
Libertatea: Când a început relația ta cu muzica? Ți-ai dat seama de mic că asta vrei să faci?
Adi Istrate: Eu de la 5-6 ani fac muzică, cumva. Prima amintire pe care o am este cu muzica. Aveam o clapă de jucărie pe care mi-au luat-o ai mei și cântam la ea. Mă puneam în pat și 4 ore nu mișcam. Chiar am folosit-o ca artwork (imagine de copertă) pentru piesa „Ultima oară”. Fix aia-i amintirea pe care o am. Deci muzică dintotdeauna.
Cumva ea m-a ales pe mine. După, m-am dus și eu, ca tot copilul, la chitară, la tobe, la cursuri și nu m-am mai dezlipit. Acolo am rămas. Am făcut tobe și chitară în același timp, vreo 4 ani, iar prima dată când m-am dus la canto, am fugit pentru că mi-era rușine de copii. Mi-am zis că eu nu pot să urlu aici să mă vadă toți, că nu e OK. Și am plecat. Și după m-am apucat de actorie.
Am făcut actorie câțiva ani în regim privat și acolo era un proiect de musical (un proiect pentru un spectacol muzical), unde trebuia să și cânt. Am dat o audiție și am luat rolul principal. De atunci am început să prind curaj să cânt și cu vocea. Dacă nu eram nevoit să mă duc la audiția aia, cântam doar în dormitor. Eram mai timid.
– Ai studiat muzica la o facultate specializată. Cum a fost experiența în Marea Britanie?
– Am făcut un an de facultate la British and Irish Institute of Modern Music din Londra. Totul este diferit. Nu m-am simțit ca la facultate. M-am simțit ca într-un workshop foarte lung în care oamenii ne învățau să ne comportăm ca niște artiști. Nu suntem elevi, suntem artiști. Lucrau la conceptul acesta cu noi foarte mult. Făceau un fel de concurs, de exemplu, care se îmbracă mai bine la facultate.
Și fiecare își arăta expresivitatea artistică inclusiv în îmbrăcăminte, cum venea la școală, cum vorbea. Era superdiferit. Mai ales că veneam după o perioadă deja faină în România: trupa Maxim, cu 300 de concerte prin toată țara. Adică eram familiarizat și m-am dus acolo unde nimeni nu știa nimic din ce-am făcut. Și am ajuns de la zero, teoretic. Atunci când întrebau colegii tu ce ai făcut în țară?, eu le arătam filmări și erau la modul Acesta e One Direction de România.
Primele luni, după ce am ajuns acolo, mi-a fost greu, pentru că trebuia să mă acomodez cu totul. Am stat undeva la un an și jumătate în UK. Am vrut să continui online facultatea. Nu s-a putut, au zis că ar face o excepție de la regulă, că nu era încă modulul online, pentru a-l face de la depărtare. Am vorbit cu decanul facultății, l-am sunat eu personal și i-am zis că am o problemă: Am primit acest contract, am această ofertă, ce fac? Că nu știu încotro să mă duc. Adică aș face și facultatea, dar nici n-aș pierde trenul ăsta. Și el mi-a zis că în locul meu, n-ar pierde trenul ăsta. Mi-a zis că el s-ar duce direct. Și asta am făcut. Pentru mine a fost confirmarea pe care voiam să o aud. Și da, am și eu părinți care voiau să-mi continui facultatea, dar m-au înțeles. N-ai cum să te pui cu nebunul.
„Oamenii n-au crezut în mine de la început”
– Cum au reacționat oamenii din jurul tău la începutul carierei?
– N-au crezut în mine. Ai mei au crezut, au văzut că nu prea fac altceva în afară de muzică. Dar cred că la un moment dat se așteptau să mă potolesc. Poate credeau că e doar joacă. Dar, în rest, prietenii apropiați sau oamenii din orașul din care stăteam, nu. Mai deloc.
Dau un exemplu din propria mea experiență. Dacă mi-a lipsit ceva la început, a fost curajul. Nu prea am avut încredere în mine. Dar nu trebuie să te intereseze. Trebuie să faci și atât. Fă-o de nebun. Fă-o cât poți tu de tare să te audă toată lumea, să râdă toată lumea dacă e nevoie, dar fă-o dacă tu îți dorești cu adevărat.
Oricât de mult succes ai avea, te vei confrunta cu același lucru ca acum. Deci care e diferența, de fapt? Că ai 500.000 de urmăritori și că ești mai cunoscut? Sau, acum, că nu ai decât 30 de urmăritori și te înjură doi dintre ei? E fix același lucru. Privește-o la scară înaltă. Dacă tu ajungi la mai mulți oameni și ai oameni care spun că e prost ce faci, înseamnă că te văd mulți oameni.
Nu e nimic rău în a primi hate. Cred în libertatea asta de exprimare. Inclusiv așa cum e la noi, de multe ori tăioasă, poate uneori nu-ți vine să crezi că un om și-a luat din timpul lui să scrie așa ceva. Poate un om are o părere sinceră negativă și bună, care te ajută pe tine să evoluezi, dacă nu, râzi cu ei. Râzi și tu de ei. Ce poți să faci? De evitat n-ai cum, decât să-i ignori poate. Și suntem oameni până la urmă, reacționăm la lucrurile astea.
„Știam că o să ajung departe”
– Cum ai ajuns în trupa Maxim?
– Am fost la X Factor. Am fost doar în prima etapă. Am luat 3 de da și atât. Și de acolo m-a văzut Adrian Sînă, care avea proiectul Maxim și m-a chemat la studio. Adică a fost o întrebare supersimplă. Vrei? Da sau nu? Am zis da și aia a fost. Am dat niște audiții, a trebuit să repetăm cu băieții, să ne cunoaștem. Știam că o să ajung departe. Eram pe pilot automat. Pe mine nu mă dărâma nimic. Întotdeauna am visat mai mult.
Eu am studiat la facultate și music business. Îmi place foarte mult zona asta. Vreau să mă implic activ în ea. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în industrie și îmi dau seama că noi, generația de 20 plus de ani, chiar putem să facem diferența în ce va urma în industria muzicală. Și dacă noi nu ne punem amprenta și nu ne documentăm ca să facem lucruri tari, cine o să facă? Chiar cred că trebuie să fie misiunea noastră.
„M-a făcut să cred că pentru mine e mai greu decât pentru alții”
– Cum a fost experiența de la Vocea României?
– Nu pot să explic cum m-am simțit eu când am văzut că nu s-a întors absolut nimeni. Ce m-a derutat foarte tare a fost că veneam cu un background. Mi-au făcut și o prezentare super, el este Adi Istrate, care a fost în trupa Maxim.
Și când am văzut că nu s-a întors nimeni, am zis că eu trebuie să plec din țară. Nu pot să mai fac asta. În capul meu era cel mai greu lucru. Nu am mai cântat 4 luni.
M-a făcut să cred că pentru mine e mai greu decât pentru alții. Dar cred că fix așa trebuia să se întâmple. Să mă duc acolo, să mă lovesc de chestia asta, să vadă și oamenii că e real ce se întâmplă acolo, adică nu știe nimeni cine e, bă, ăsta e Adi, hai să ne întoarcem, că ăsta a fost în nu știu ce trupă. Nu. Și atunci m-am gândit să mă duc la altă facultate. Am zis să mă duc la drept în afară, să fac o chestie, care o să mă ajute cu adevărat în viață. Cred că era mai degrabă un plan B.
– Există un proiect care nu a mers aşa cum ai sperat?
– Cred că toate proiectele pe care le-am scos, le-am vizualizat mai mari decât sunt sau au fost. Dar au fost și excepții. La unele am avut așteptarea că vor fi cele mai mari hituri și sunt flop-uri, adică flop-ul nu ajunge la un număr mare de vizualizări. Dar altele, de exemplu piesa „Vreau”, care mie mi-a plăcut foarte mult, a fost o surpriză pentru noi, pentru că nu ne așteptam să meargă atât de bine. Deci sunt fel și fel de proiecte la care nu te aștepți neapărat. „Totul meu” la fel, nu mă așteptam. Am crezut, în primele două săptămâni după ce am lansat-o, că este cel mai mare flop al carierei mele. A fost cel mai mare hit de până acum.
„Eu îmi creez inspirația din orice”
– De unde îți iei inspirația pentru piese?
– În mare parte din experiențele personale, dar și înfloresc. E o combinație din viața reală cu fantezie. Adică poate ai un sâmbure de la care pornești, ai o replică, ți-a spus-o cineva, de la replica aia ajung și fac o poveste întreagă care se transformă într-o piesă sau am o poveste, dar îmi vine un cuvânt mai bun și-l folosesc pe ăla să spun povestea, de fapt.
La piesa „Anestezic”, mi-a venit prima dată cuvântul. Am zis că n-am mai auzit într-un refren din România cuvântul anestezic. Și m-am gândit, ce-ar putea fi anestezic pentru mine? Clar o persoană, o femeie din viața mea.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/JkInxcqaS30?si=BYQ70ITuvdbivpXO" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" referrerpolicy="strict-origin-when-cross-origin" allowfullscreen></iframe>
De exemplu, noua mea piesă, „Ce ochi albaștri ai”, e despre o persoană. Și mi-am dat seama că, mesajul în sine, din spatele pieselor „Trecător” și „Ce ochi albaștri ai” nu ține atât de mult de Generația Z. De exemplu la „Trecător” (în colaborare cu Emilian), m-am gândit cum ar fi în viață dacă nu ți-ar trebui nimic. Dacă n-ar exista competiția asta și dacă n-am vrea nimeni nimic, ce ar conta? Zic, iubirea, oamenii care sunt aproape, lucrurile mici, care fac viața completă? Ăsta e un mesaj care mi s-a părut destul de intens, mai ales că vine din partea unor băieți care sunt până în 30 de ani. Și ne-am pus o problemă destul de matură, cred eu. La care poate nu trebuie să ne gândim acum.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/kL_kOjPgnBg?si=xT9JfWEuu4XvARaz" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" referrerpolicy="strict-origin-when-cross-origin" allowfullscreen></iframe>
Eu îmi creez inspirația din orice. Niciodată nu am un moment în care să spun că nu am ce să scriu. N-aș spune că e vreodată lipsă de inspirație, eu îl numesc burnout. Inspirație poți să-ți găsești în orice, într-un film, într-o poză, într-un miros, într-un gust. În schimb, de ce mă lovesc destul de des e burnout-ul. Scriu în fiecare zi. Ce se întâmplă atunci?
Burnout-ul ăsta creativ e atunci când cititorul nu se mai înțelege cu scriitorul. Adică eu scriu ceva, dar după citesc și văd că nu are niciun sens. Și aici îmi dau seama că am nevoie de o pauză. O săptămână, două, fac lucruri normale. Mă plimb, mănânc dulciuri, mă întâlnesc cu prietenii, mergem la cinema. Mi-am dat seama că trebuie la vârsta asta să treci prin mai multe experiențe și am această luptă interioară, că trebuie să mai lași și munca, să te mai duci, să te mai distrezi, să mai faci o prostie.
– Cât timp îți ia să scrii o piesă?
– Piesa „Ce ochi albaștri ai” am făcut-o în 40 de minute, o oră maximum. Prima strofă și refrenul au fost scrise într-o oră. După, eu aveam planificată o altă lansare. Piesa a luat-o razna pe TikTok, au început oamenii să facă videoclipuri și am zis, ok, trebuie să grăbesc lansarea și am mutat lansarea pe ultima sută de metri și în două zile am terminat piesa.
Și îmi dau seama că dacă aș pune o cameră în studio, ca să se vadă procesul, ar fi foarte plictisitor. Adică nu e nimic spectaculos. Când vezi că scriu muzică, e ceva super, dar de multe ori am trei cafele lângă mine și scriu, și dau din cap, și mă entuziasmez singur, mă bucur.
Oamenii din studio se uită la mine ca la un nebun, dar mă înțeleg și e bine. Și cumva procesul e foarte familiar. Mă simt într-un spațiu confortabil în care pot să fiu cum vreau eu, pot să zic ce vreau eu și nu mă judecă nimeni. Eu dacă am 8 sesiuni azi, deci 8 ore, ajung acasă și poate mai fac 2 piese. Adică nu am o regulă. Cred că singurul lucru de care am nevoie când scriu e cafeaua. Dacă nu e cafeaua, nu încerc.
– Ai mai scris și pentru alți artiști?
– Da, scriu activ pentru alți artiști. Printre ei se numără Andra, Alina Eremia, Holy Molly, Eva Timush. Mi-am dorit întotdeauna să fac asta. Am lucrat aproape cu toți oamenii pe care i-am ascultat toată copilăria mea.
Piesele le facem împreună în mare parte. Și de multe ori dacă avem o discuție de trei ore ne întindem, povestim și intrăm în traumă, intrăm în toate cele, în fericire, în bucurie, ajungem la un moment dat să scriem tot despre el și despre viața lui. Și cred că ăsta este rolul unui scriitor de piese, nu doar să scrie o piesă care e bună și o să fie hit, dar să facă artistul parte din piesă și să îi placă. Eu îmi dau seama că dacă plec din sesiune și știu că artistului îi place piesa, nu mă interesează după ce se întâmplă.
Nu se consideră un artist de succes
– Ce înseamnă succesul pentru tine?
– Eu nu cred că am încă succes. Eu cred că am momente de succes. În viziunea mea, succesul vine după zece ani de reușite constante. Până atunci poți să fii un om care devine din ce în ce mai cunoscut. Să nu fie doar o întâmplare, știi? Poți să ai un hit și apoi să nu mai ai niciodată altul. Sunt mulți artiști așa.
– Ce planuri ai?
– Am planuri mari. Adică visez mult, la fel cum făceam când eram mic. Lucrez la trei albume în timp real. Unul dintre ele e un proiect mai ambițios, pentru că vreau să fie kind of a reality show, adică o să poți să vezi ce s-a întâmplat, procesul.
Plănuiesc să fac un EP în care o să unesc mai multe zone din industria muzicală, stiluri, genuri, dar și timpuri. De exemplu, un artist mai experimentat, un artist nou și unul care e din total alt gen. Iar tu să poți să urmărești sesiunea aia în format video. Să vezi cum se întâmplă, ce discuții sunt, cum ne înțelegem.
Plănuiesc să ies și internațional, cel puțin pe partea de compus piese. Să încep să călătoresc mai mult, să încep să plec în America, să fac niște lucruri mai tari, dar urmează să anunț mai multe când o să fie cazul. Și până atunci să scot multă muzică bună, să fac ceea ce-mi place, să mă cunoască lumea așa cum sunt.
– Este ceva ce nu te-am întrebat și ai vrea să împărtășești cu noi?
– Piesa „Ce ochi albaștri ai” a fost produsă de Ștefan Ioniță și Mario Morar, doi producători foarte talentați. Este inspirată dintr-o poveste adevărată, despre o muză. Și cel mai frumos lucru mi se pare că oamenii de pe TikTok, pe lângă faptul că sunt foarte multe femei cu ochi albaștri, sunt multe femei cu alte culori ale ochilor, care au simțit piesa și au făcut videoclipuri pe ea. Și asta mi se pare extraordinar. A comentat o persoană la un moment dat și a zis că piesa e despre ochii pe care îi iubești, nu e despre ochii albaștri. Și mi s-a părut foarte tare. Oamenii decid cumva despre ce e piesa, într-un final, pentru ei personal.
Piesa „Totul meu”, o poveste foarte faină, la început era o piesă toxică în mesaj. Prima varianta a piesei „Totul meu”, care este online, este toxică.
Eu mă refeream într-un alt sens la piesă. „Un fel de mulțumesc că ai plecat când mi-era greu.” Toată lumea a crezut că este greșit. De fapt, nu era greșit. Eu chiar asta spuneam.
Versul „cred că am schimbat frecvența, acum am înțeles ce înseamnă dependența” e fix partea care a bubuit, dar înainte de partea asta nu e atât de fericită piesa. E „aștept, aștept, ce să fac dacă într-o zi zâmbesc fals, nu te vreau, las că vorbim în altă zi”. Și noi am zis că oamenii așa o simt, cu un sens mai pozitiv, și am făcut mai multe variante după. Înseamnă că e piesa lor. Nu e piesa mea.
