Sa dam Cezarului ce-i al Cezarului. De asta data, in meciul sau cu Tariceanu, Traian Basescu a jucat dur, dar regulamentar si a punctat. A asteptat cateva zile dupa ce premierul s-a indignat fara nici un efect de cata mizerie e la iesirea din Capitala, s-a dus si el in acelasi loc, s-a indignat si el, dar, desi, spre deosebire de primul, nu are atributii executive, nu s-a limitat la atat. Ci a sunat adunarea, iar constructorii ‘cu care a lucrat si ca ministru al transporturilor, si ca primar general’ au percutat disciplinati, si a doua zi dimineata soseaua forfotea de basculante si de oameni. Sigur ca a fost o demonstratie de forta si de spirit practic din partea presedintelui. Dar, acum, utila. Poate sa fi fost determinata si de sondajul Gallup, care i-a luat vreo 20 de puncte. Ca bucurestean, insa, in acest caz ma intereseaza prea putin ‘ce l-a manat in lupta’ si, constat, alaturi de turisti si de ceilalti soferi care strabat zona, ca se poate. Ba as spune ca nici premierului nu i-ar fi lipsit mijloacele de a rezolva ceva, dar se pare ca i-au fost suficiente o incruntare si o fraza aspra, si atat in fata camerelor tv. Fara cel putin a-i destitui pe cei care trebuiau sa previna aceasta stare deplorabila.
De ce, oare, energiile pe care cei doi si le consuma cautandu-si gleznele nu le folosesc nu intr-o lupta stupida, ci intr-o conlucrare diurna, deschisa si realmente benefica tarii? Tara care trece acum printr-un moment greu, seceta anuntand o severa criza alimentara, iar anii viitori neprefigurandu-se a fi mai rodnici, ci dimpotriva? De ce? Pentru ca pana si gesturile obligatorii, actiunile profitabile pentru comunitate nu le fac dintr-un impuls de responsabilitate fata de contribuabili, ci mai cu seama cu ochiul la cota electorala.