Viața unor cadre medicale plecate din România într-un spital italian: „Pacienții ți-o spun în față: «Aaa, ești din Est»”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Românii sunt cea mai mare comunitate de străini din Italia, cu 22,7% din totalul străinilor prezenți pe teritoriul Italiei, urmați de albanezi (8,4%) și de marocani (8,2%). 1.145.718 români locuiesc în Italia. Cum arată viața a patru români care lucrează într-un spital italian și cât de dificilă a fost integrarea pentru ei, în cea de-a doua parte a acestui articol.
Cuprins:
- „Nu vedeam un viitor luminos în România și nu-l văd nici acum”
- „Mie mi-a plăcut dintotdeauna în România”
- „Pentru ei, o să rămân tot timpul o străină”
- Salariul din Italia, de 10 ori mai mare decât cel din România
- „După 30 de ani de Italia, suntem străini acasă la noi”
- „Am dorit să plec pentru că nu aveam un viitor în România”
- „Plângeam de frică că nu reușesc”
„Nu vedeam un viitor luminos în România și nu-l văd nici acum”
Daniel Ciocan, 54 de ani, e asistent medical în blocul operator de la Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda, unde lucrează de 20 de ani și are un salariu de 1.800 de euro.
E din Brăila și a plecat prima oară din țară în 1992, când s-a dus să lucreze ca asistent medical în Kuwait. Acolo a cunoscut-o pe soția lui – tot româncă – și cinci ani mai târziu s-au întors în România și au cumpărat un apartament în Galați. Acolo s-a născut Alex, fiul lor, în 1998. Daniel s-a angajat o perioadă la Spitalul de Psihiatrie Elisabeta Doamna din Galați.
Nu au fost mulțumiți de calitatea vieții din România. „Galați se ducea tot mai în jos”, povestește Daniel. „Nu ne-am acomodat după ce ne-am întors, probabil că din cauza lipsurilor din spitale și a mizeriei de zi cu zi.” Salariile asistenților medicali erau mici, așa că în fiecare lună cheltuiau câte 100 de dolari din economiile pe care le făcuseră în Kuwait.
„În România lipsea totul (din spitale)”, povestește Daniel. „Ba nu era medicamentul ăla, ba nu era ăla, trebuia să-i căutăm înlocuitor. Nu era nici d-ăla, dă-i altceva. Spitalul neîngrijit, nevăruit, pe unde fusese gresie mai rămăsese una da, una ba. Robinetele ruginite curgeau.”
În 1999, au plecat în Portugalia, la Lisabona, unde Daniel a muncit ca decorator. S-au reîntors în țară după un an, și-au făcut actele pentru Italia și pe 14 septembrie 2001 au plecat la Peschiera del Garda cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată să trăiască în România.
„Nu vedeam un viitor luminos în România și nu-l văd nici acum: după 30 de ani, tot acolo suntem”, spune Daniel.
În Italia, au locuit într-un apartament închiriat din Cavalcaselle, pe care-l împărțeau cu alți asistenți români, în apropiere de spitalul din Peschiera del Garda. Daniel își luase cu el un ghid de conversație român-italian. Era a treia limbă străină pe care o învăța, după arabă și portugheză.
„Mie mi-a plăcut dintotdeauna în România”
Peste un an, l-au adus în Italia și pe fiul lor, care rămăsese la bunici. Alex avea patru ani și a învățat italiana după primele două-trei săptămâni de grădiniță. Astăzi are 23 de ani, e cetățean italian și studiază la Facultatea de Medicină din Verona. Are trei limbi native – româna, armâna (mama lui este armână) și italiana.
„Mie mi-a plăcut dintotdeauna în România”, spune Alex. „Văd că este mai multă sărăcie decât în Italia. Văd lume pe stradă – săraci, triști, abătuți, dar mă duc cu un mindset diferit: nu neapărat că o să văd sărăcie, dar... mie îmi place când merg acolo.”
Îl întreb ce locuri a vizitat în România, iar Alex îi cere ajutorul tatălui său. Nu cunoaște deloc geografia României, ceea ce e firesc având în vedere că a studiat la școală geografia și istoria Italiei. Îmi spune că-i place mult la Zaclău, în județul Tulcea, unde au niște rude. „Rio de Zaclău”, glumește tatăl său.
Nu s-ar întoarce niciodată să lucreze ca medic în România, spune Alex, dar i-ar plăcea să aibă o casă de vacanță acolo.
În prezent, Daniel e divorțat și locuiește într-un apartament cumpărat în rate în Valeggio sul Mincio, la 13 kilometri distanță de spital. Când s-a mutat în Italia, urmărea posturi TV românești, dar în ultimii ani le evită „pentru că mă enervează cu politica lor”. Cu toate astea, a votat mereu la alegerile pentru România.
Într-o seară, când am ieșit la o pizza cu mai mulți români care lucrează la Spitalul P. Pederzoli, Daniel și ceilalți români s-au plâns de serviciile de la Consulatul General al României la Trieste. „Se poartă cu tine ca și cum ți-ar face o favoare”, a spus Daniel.
Pe lângă lipsa de politețe a personalului de la Consulat, Daniel e nemulțumit că trebuie să meargă până la Trieste atunci când are o problemă, deși Consulatul de la Milano e mult mai aproape – 287 de kilometri versus 137. Motivul e că românii din regiunea Veneto sunt arondați Consulatului de la Trieste, fără să se țină cont de faptul că o parte locuiesc mai aproape de Milano. În seara aceea, Daniel a spus că după ce o să-i expire actele românești, n-o să mai conducă 300 de kilometri până la Trieste ca să le reînnoiască și că se mulțumește cu cetățenia italiană. Înainte să public articolul, l-am sunat să-l întreb dacă vorbea serios. A spus că da.
„Pentru ei, o să rămân tot timpul o străină”
Mariana Predescu are 47 de ani și lucrează de 13 ca asistentă medicală la Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda. Este din Râmnicu Vâlcea, unde a făcut școala postliceală sanitară și a lucrat opt ani la Spitalul de Obstetrică-Ginecologie.
Și-a dorit mereu să plece din țară. După Revoluție, urmărea la televizor o emisiune care prezenta diverse orașe din Occident. „Țin minte că stăteam pe canapea și mă gândeam: «Doamne, o să ajung și eu vreodată acolo?»”, povestește Mariana.
E sora cea mică dintr-o familie cu patru fete. Tatăl ei a făcut parte din nomenclatură în perioada comunismului, iar după Revoluție s-a îmbolnăvit și familia a început s-o ducă greu. Mama ei a fost asistentă medicală.
Mariana a plecat în Italia în 2003, când avea 29 de ani și tocmai ieșise dintr-o relație de lungă durată. Plănuia să stea doi ani și să strângă bani ca să-și cumpere un apartament în Râmnicu Vâlcea. Mai târziu l-a cunoscut pe Carlo, partenerul ei, și a decis să rămână.
Salariul din Italia, de 10 ori mai mare decât cel din România
Primul ei loc de muncă a fost la un azil de bătrâni din Goito, în provincia Mantova, unde câștiga 1.400 de euro, o diferență uriașă față de salariul de 150 de euro din România. La început i-a fost greu, pentru că în țară lucrase la sala de nașteri și vedea în fiecare zi bucurie și nou-născuți. La azil, vedea în fiecare zi un bătrân care murea.
În 2008, s-a angajat la Spitalul P. Pederzoli, unde lucrează și azi. A simțit adeseori că italienii o privesc ca pe o straniera. „Pacienții ți-o spun în față: «Aaa, ești din Est». Îi vezi că îi deranjează, dar n-au încotro, că sunt singură pe tură. Mă întreabă: «Ești sigură că faci bine? Ești sigură că știi?». Pentru ei, o să rămân tot timpul o străină. Italia e un paese molto razzista. De fapt, nu se suportă între ei nordul cu sudul, d-apăi pe noi care venim din altă parte.”
În primăvara lui 2020, când a fost primul val de pacienți cu Coronavirus, Mariana a lucrat în prima linie, în secția de pneumologie. „Când au venit primele cazuri, nu prea eram echipați, nu știam ce să facem, dar am învățat încet-încet”, povestește ea. „A fost foarte greu să văd toți morții împachetați în saci; a fost oribil. Am avut colege care s-au îmbolnăvit [de Coronavirus] – una dintre colegele mele, care are 59 de ani, a rămas cu sechele la plămâni, abia poate să respire.”
În prezent, Mariana are cetățenie italiană și locuiește în Peschiera del Garda împreună cu partenerul ei, Carlo, și cu fiul lor, Luca, care are patru ani. De când s-a născut fiul ei, face mai puține ture la spital și petrece toate weekendurile acasă, iar salariul ei este de 1.600 de euro.
Luca s-a născut pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. „E român”, ne spune Mariana. „E italian”, o contrazice Carlo și râde.
Mariana se bucură când are ocazia să vorbească românește, pentru că nu prea are prieteni români, iar la serviciu vorbește cu colegele ei în italiană, chiar dacă sunt românce. „Românii sunt cam răi între ei”, spune Mariana. „Tot timpul a fost chestia asta: eu am, tu nu ai. Eu sunt mai realizat, tu nu.”
Visul ei e să-și cumpere o casă în România, deși nu știe dacă se va mai întoarce vreodată. Cel mai mare regret al ei e că n-a putut să-și îngrijească părinții înainte să moară, deși e asistentă medicală și ar fi putut face mai multe pentru ei.
„Eu iubesc foarte mult România, n-o să uit niciodată de unde am plecat”, spune Mariana. „Mă doare când aud colege [românce]: «Eu nu mă mai întorc. E nașpa în România, nu s-a dezvoltat nimic, e mizerie.» E peste tot la fel: viața e grea și aici, era grea și acolo. Eu mă umplu de energie când mă duc acasă, chiar dacă nu s-a schimbat nimic.”
„După 30 de ani de Italia, suntem străini acasă la noi”
Ovidiu Mititel, 41 de ani, lucrează în administrație la spitalul Spitalul P. Pederzoli, unde coordonează departamentele de protecția muncii, de achiziții și de controlul calității de la centrul pentru vârstnici. Soția lui, Mirela Mititel, 42 de ani, este infirmieră-șefă la același centru.
Mirela a plecat din țară în 1999, înainte să-l cunoască pe Ovidiu. Avea 18 ani, terminase școala profesională și era croitoreasă la o fabrică din Cisnădie. „Salariul nu-ți ajungea nici să mănânci, nici să trăiești, n-aveai ce să faci cu el”, povestește ea.
S-a născut într-o familie cu cinci copii din Cisnădie, iar părinții lor s-au despărțit când Mirela era mică. Mama, pensionată pe caz de boală, a crescut singură cinci copii. „Eram foarte săraci”, povestește Mirela. „Îmi lipsea tot: mâncare, haine, rechizite. Nu aveam ghiozdane; ne duceam la școală cu o plasă de un leu în care aveam un creion, un pix și un caiet pentru toate materiile.”
„Am dorit să plec pentru că nu aveam un viitor în România”
Locuiau într-o singură cameră cu o bucătărie, iar curtea o împărțeau cu alte șapte familii. După ce toți copiii au plecat din țară, au cumpărat casa pentru mama lor și au recondiționat-o. „Am dorit să plec pentru că nu aveam un viitor în România”, spune Mirela.
În Italia, a lucrat la curățenie un an și jumătate, apoi s-a angajat ca infirmieră la un azil de bătrâni din Peschiera del Garda, care a fost preluat mai târziu de Spitalul P. Pederzoli.
Din primele salarii și-a cumpărat dulciuri și fructe, lucruri care-i lipsiseră când era copil. A mâncat atâta Nutella, încât acum nici nu mai poate s-o vadă.
Mirela și Ovidiu s-au cunoscut în România în 2000, iar în 2002 a venit și el în Italia. A lucrat cinci săptămâni în construcții, până când și-a rupt mâna. Nu avea asigurare medicală, dar toată lumea a fost amabilă cu el când a ajuns la spital.
Ovidiu e din Agnita și în România a lucrat ca ospătar la un hotel din Sibiu. Trăia numai din ciubucuri, pentru că salariul lui era echivalentul unei perechi de blugi. „În Italia, când mi-am dat seama că la sfârșitul lunii îmi rămân bani, nu-mi venea să cred”, spune el.
După trei luni, s-a angajat ca șofer și mecanic de întreținere la azilul de bătrâni unde lucra Mirela. Mai târziu, i-a fost recunoscută diploma de liceu și a făcut un curs de protecția muncii ca să poată coordona acest departament.
„Plângeam de frică că nu reușesc”
Timp de patru ani, Mirela și Ovidiu au avut două servicii: ziua lucrau la spital până la 16.00, iar seara la un restaurant până la miezul nopții.
În 2006, Mirela a făcut liceul în Italia ca să poată deveni infirmieră-șefă, apoi și-a dat bacalaureatul împreună cu elevi de 18 ani. A studiat istoria și geografia Italiei, materii care îi erau complet necunoscute, și a slăbit 10 kilograme în perioada aceea. „O plâns în fiecare seară de stres”, povestește Ovidiu. „Plângeam de frică că nu reușesc”, spune Mirela.
În prezent, Ovidiu, Mirela și fiul lor, Michele, în vârstă de opt ani, locuiesc într-un apartament cumpărat în rate în Salionze, la șase kilometri distanță de Peschiera del Garda. Salariul lui e în jur de 2.200 de euro, iar al Mirelei, 1.300. Toți trei au cetățenie italiană.
Nu au niciun plan să se întoarcă vreodată în România. „După 30 de ani de Italia, suntem străini acasă la noi”, spune Ovidiu. Michele înțelege limba română, dar nu prea vorbește. De multe ori, părinții lui discută în italiană acasă, pentru că e limba în care s-au obișnuit să gândească.
Ovidiu face voluntariat la o asociație locală, unde se implică în organizarea zilelor satului și îi ajută pe bătrânii care au rămas singuri. Când fiul său era la grădiniță, el era președintele asociației părinților. În 2009, a înființat o echipă locală de fotbal. Anul trecut, în timpul pandemiei, nu au mai jucat fotbal, dar vrea să reia antrenamentele vara aceasta. Își dorește „să rămână integrat în sânul satului” și de aceea se implică în toate inițiativele locale.
Acest material face parte dintr-o serie despre medici și asistenți români de la Spitalul Pederzoli din Italia.
